E un truism faptul că ritmul rapid în care se desfăşoară lucrurile nu ne mai lasă astăzi timpul necesar pentru a reflecta asupra lor. Am avut ocazia să constat, încă o dată, acest adevăr banal acum, cînd, reîntorcîndu-mă dintr-un sejur foarte „dens“ la Bucureşti, încerc să-mi adun gîndurile la adăpostul cîtorva săptămîni şi al unui ocean, în zăpuşeala unei Columbii moleşite de soare şi de umezeală.

În decursul unei vizite prilejuite de o conferinţă, prelungite apoi într-un (relativ) scurt „sejur de documentare“, am alergat vreme de aproape două săptămîni de la o întîlnire la alta, de la un eveniment la celălalt şi am întîlnit, nu exagerez, cîteva zeci de oameni cu care am purtat îndelungate şi, uneori, (foarte) intense conversaţii. Totul s-a derulat într-un ritm nebun, imaginile, ideile şi gîndurile succedîndu-se parcă filmate cu acceleratorul. Acum stau şi revăd filmul vizitei bătrînului domn cu impresia că sînt implicat într-un experiment de antropologie sau de sociologie culturală aplicată.

După zilele pline petrecute la Bucureşti la sfîrşitul lunii mai – începutul lui iunie, am iniţiat „decomprimarea“ pe malul Mării Mediterane, ca un scafandru care revine, încet-încet, la suprafaţă: presiunea evenimentelor şi a impresiilor fiind prea mare, aveam nevoie de timp pentru a le decanta şi a le (re)interpreta. Pînă şi vremea părea a fi fost afectată de tulburarea mea: la Haifa, cerul era acoperit de nori şi, minune, pe 13 iunie a plouat torenţial, lucru care rar se întîmplă în Ţara Sfîntă, unde, după sărbătorile pascale, îţi poţi îngropa liniştit umbrela pînă după cele autumnale.

Există, în limba ebraică, un proverb, înţelept ca toate proverbele, care spune: „Fericit este cel ce se mulţumeşte cu partea lui în lume“. Vorbă înţeleaptă, dar şi… defetistă într-o oarecare măsură. Oricît de modest ar fi omul, cînd „pa