Normalităţii psihice i se poate da o sumedenie de definiţii, dar una dintre ele este adecvarea la realitate, aceasta fiind o convingere ce se formează din primele zile ale existenţei, când copilul dobândeşte experienţa a ceea ce este posibil să facă şi ceea ce este probabil să se întâmple. Aceste două calităţi fundamentale ale realităţii, posibilitatea unui act şi probabilitatea unei întâmplări formează conţinutul principiului realităţii – măsura în care Eul poate asigura conştientizarea pulsiunilor instinctuale. (...)

Normalităţii psihice i se poate da o sumedenie de definiţii, dar una dintre ele este adecvarea la realitate, aceasta fiind o convingere ce se formează din primele zile ale existenţei, când copilul dobândeşte experienţa a ceea ce este posibil să facă şi ceea ce este probabil să se întâmple. Aceste două calităţi fundamentale ale realităţii, posibilitatea unui act şi probabilitatea unei întâmplări formează conţinutul principiului realităţii – măsura în care Eul poate asigura conştientizarea pulsiunilor instinctuale. Psihiatria totalitară a susţinut că protestatarii au fost internaţi în spitalele psihiatrice pentru că nu aveau simţul realităţii, adică se opuneau „realităţii“ ideale (sistemului comunist), nu-şi dădeau seama de imposibilitatea de a i se opune unei atât de bine organizate „realităţi“ sociale şi de improbabilitatea unui succes în ceea ce s-ar întreprinde împotriva lui. Numai că se mistifica noţiunea de realitate, regimul politic comunist fiind o enormă sistematizare utopică a existenţei. Realitatea se afla în afara sistemului, utopia în interiorul său, delirul – peste tot, pentru că se refuza acceptarea eşecului practic, pe care testarea realităţii o impunea. Deci alienaţii erau cei ce refuzau să „vadă“, nu cei ce „vedeau“ şi „spuneau“. De asemenea, doar cei ce protestau deţineau consecvenţa între realitate (convingerea