De mai bine de un an, bucureştenii îşi îngăduie să se simtă în largul lor, măcar în centrul istoric al cetăţii. Oricum, de acolo, dinspre Lipscănie bate vântul speranţei că nimic nu este în zadar: nici aşteptarea cetăţenilor urbei, nici revolta specialiştilor - istorici, arhitecţi, arheologi, artişti plastici, scriitori, asociaţii culturale, mass-media - pentru care parfumul "micului Paris" părea a se fi rătăcit pentru totdeauna printre dosarele nerezolvate ale foştilor edili.

Mulţi dintre aceştia din urmă nu au înţeles, la vremea respectivă, de ce trebuie să avem un centru istoric; la ce ne-ar folosi, cu toate că mai toţi care s-au perindat la Primăria Capitalei băteau drumurile Europei, de unde îşi făceau… cumpărăturile casei. Fiindcă nu ne amintim să le fi trecut prin cap vreo idee despre conservarea patrimoniului existent şi punerea lui în valoare. De unde înţelegem cât de mult conta pentru domniile lor frumuseţea arhitecturală îngropată în gunoaiele posdecembriste; în haosul construcţiilor ilegale, ce apăreau, sfidătoare, peste noapte, lângă imobile vechi de două, trei sute de ani. Dar binecuvântata fervoare a arhitecţilor Bucureştiului a dat roade.

Lucrurile au început, treptat, să se reaşeze, cu migală şi precauţie, în matca bunului simţ. A durat neîngăduit de mult; a fost războiul de 20 de ani cu indolenţa, hoţia, mizeria fără margini, promiscuitatea, mita şi kitsch-ul stradal. Fiecare îşi dorea să câştige, în plin centrul oraşului, un locşor pentru comerţ. Mulţi au reuşit, pe căile arhicunoscute ale… seducţiei banilor şi intereselor de tot felul. Şi totuşi, ultimii edili au acceptat fascinaţia trecutului: ca o provocare la duel. Au învins, discret, ideile, propunerile şi proiectele arhitecţilor, istoricilor, arheologilor. Graţie acestora, lumea de la început şi-a dezvăluit tainicele dimensiuni. Ruinele fostelor hanuri bucureştene şi ale comp