Cea mai crudă moarte este aceea despre care nu s-a vorbit. Despre care nimeni nu a putut povesti. Este moartea celor fără de cruce, a celor care au sfîrşit în închisori, în lagăre sau la marginea orizontului, în cîmpiile fără de sfîrşit în care au fost deportaţi. Am găsit pînă acum în arhive că au fost 651.087 de oameni care au fost închişi sau strămutaţi. Dintre aceştia, după estimări care ţin cont de memoriile supravieţuitorilor, de concluzii ale medicilor care au analizat condiţiile de detenţie şi deportare, un sfert şi-au sfîrşit zilele după zăbrele, încercuiţi de sîrma ghimpată a coloniilor de muncă sau în colibele de chirpici în care au fost aruncaţi, după ce viaţa de dinainte le-a fost răpită. Ar fi, deci, aproape 163.000 de asemenea morţi, la care se adaugă alţi peste 10.000, care, fără să mai treacă prin suferinţă şi umilinţe, au fost pur şi simplu executaţi, fără vreun simulacru de proces, imediat după arestare. Încerc de cîţiva ani, alături de prieteni apropiaţi, să găsesc aceste morminte fără cruce, risipite pe cuprinsul României. Fiecare pădure, colină, cîmp sau munte pot ascunde un asemenea cimitir în care morţii îşi aşteaptă o lumînare. Iar atunci cînd se întîmplă să îi găsesc, să îi redăm urmaşilor spre a fi înmormîntaţi după rînduială, avem întotdeauna la noi lumînări, pe care le aşezăm la căpătîi. Iar lumînările iau lumină din sufletul lor, din ultima lor gură de aer.Un sac albastru (fragmente de jurnal) 7 mai 2009, Haţeg. Am intrat într-o sală înaltă şi răcoroasă, cu o mare tulburare. Aştept, dar nu mult. Profesoara Alina Bratu, care soseşte curînd, îmi întinde o mînă mică şi moale. Mîna mea e transpirată, apuc, tremurînd, într-un gest cam nepoliticos şi sper că neobservat, să mi-o şterg înainte de buzunarul pantalonilor, ca şi cînd aş căuta ceva. De fapt, şi căutam cuvinte, dar nu se aflau acolo. Nu am mai trecut niciodată prin aşa ceva. Se a