În ce rămîne inegalabil Federer

Miercuri, la Wimbledon, era limpede că Tsonga nu putea avea ca idee supremă decît aceea de a-l ţine pe Federer cît mai mult pe teren. Helvetul - să nu-i mai zicem galactic… - a pornit în trombă cu 3-0, a luat lejer primul set, după care Tsonga (aţi observat că seamnănă la chip cu Cassius Clay?) s-a pus pe joc în al doilea set şi a ajuns în tie-break, pe care l-a pierdut cam lamentabil. Se poate spune că la 2-0 pentru Federer a început meciul? Se poate. Hîrtia suportă această frază, ani de zile incredibilă. Cum să piardă Federer o optime de Mare Slem, în care conduce cu 2-0? Şi asta a devenit posibil… Tsonga va cîştiga cele trei seturi, fiecare cu 6-4, pe cîte un break bine negociat, jucînd din ce în ce mai dezinvolt, alergînd din ce în ce mai nebunatic, izbutind splendori din toate unghiurile.

Federer nu-i mai putea face nimic, din ce în ce mai nimic; rămăsese din el eleganţa în acceptarea eşecului, calmul nobil cu care-l aştepta pe Tsonga să iasă împreună de pe teren, sobrietatea unei demnităţi inegalabile azi în sport. Aici, cu siguranţă, va rămîne inegalabil: în demnitate. Îmi pare rău pentru el că nu are tinereţea veşnică, îmi pare bine pentru Tsonga care de mult mă entuziasmează (vedeţi, vă rog, ce-am scris şi de curînd, după Queens), mă simt mulţumit binişor faţă de pixul meu care “a văzut” just: Federer nu mai ţine cinci seturi cu alde Nadal, Djokovici sau Tsonga, deşi nici cu Yujnîi nu i-a fost uşor, în patru…

În semifinalele de azi, cel mai puţin convingător, pînă acum, mi s-a părut Djokovici. Acel tînăr croato-australian, Tomic, l-a chinuit rău de tot, găsind, pentru cei 18 ani ai săi, o impresie puternică, aceea a unui talent extraordinar pătat însă şi cu o voinţă superficială. Puştiul, se vede cale de-o poştă, are absolut de toate, plus acea naturaleţe a mişcării care, fie şi însoţită de aroganţă, anunţă