Amplul roman al lui Niculae Gheran, cu un titlu caustic, Arta de a fi păgubaş , a ajuns la al doilea volum din patru în cîte este proiectat, cu subtitlul aşijderea dur, Oameni şi javre.

Avem a face cu o scriere autobiografică, avînd însă ferestrele deschise spre imaginar, care ne reaminteşte întrucîtva ciclul romanesc al lui C. Stere. Depoziţia realistă a subiectului e mixată cu personaje şi fapte aparţinînd ficţiunii, fără ca, în genere, planurile să se stînjenească între ele, întrucît cel secund are darul de-a întări concreteţea evocării, a-i amplifica eposul. Naratorul e un produs al mahalalei bucureştene din interbelic. Departe de a-şi ascunde ori mistifica provenienţa, d-sa încearcă a o reconstitui în liniile aspre, în culorile pestriţe ce-i caracterizează priveliştea şi nu în ultimul rînd în profilul ei moral, aidoma unui sol din care îşi trage sevele temperamentale ca şi, prea adesea, expresivităţile. Termenii de argou sunt puzderie: zulă, deblă, babaroase, huseni, carcaboase, ţurăs, soileală, ciuşcă, astereală, ciuin, mişighină, ţumbaişpil ş.a.m.d. Niculae Gheran e o limbă rea, valahă. Circumscris zonei care ne-a dat o seamă de esteţi cinici, uneori bijutieri ai pitorescului provocator, modelează tipuri umane şarjate, fără a economisi detaliile derizoriului. Nenumărate adnotări au concentraţia unor picături de venin. „Tovarăşului Roman” (Valter) „îi place să se laude că decretul de colonel i l-a semnat Mihai I”. Leonard, un june cu veleităţi actoriceşti, obişnuieşte să se înfăşoare cu un cearşaf şi să danseze languros, plasticizînd cuvintele lui Marx, „O stafie umbla prin Europa”. În „vremurile bune”, aproape „fiecare casă de rendez-vous era o facultate”.

Dată fiind perioada pe care o are în vedere, cea a începuturilor regimului comunist în ţara noastră, scriitorul îşi focalizează interesul asupra fenomenelor acestuia. O simpatie iniţială e l