Nu mi-aş fi putut imagina niciodată că limbajul unui preşedinte al României, în anul 2011, va putea aduce atît de grave ofense României şi românilor, precum şi tuturor instituţiilor şi valorilor materiale şi spirituale, patrimoniale sau prezente ale ţării noastre. Am fost şocată să aud din gura preşedintelui României, după aproape 67 de ani, în iunie 2011, tocmai cuvintele rostite de Adolf Hitler pe postul de radio al Reich-ului, în 25 august 1944, care-l acuzau pe M.S. Regele Mihai de trădare. Nu mai reproduc aceste cuvinte. Şi nici punerea în balanţă a regelui soi-disant trădător cu mareşalul Antonescu. Ele au făcut deja obiectul unor declaraţii ferme de condamnare, delimitare şi indignare, deja cunoscute – venite din partea unor importanţi istorici ai României, a sute şi sute de români consternaţi –, ale unor lideri politici, însoţite, în cazul domnului Crin Antonescu, şi de un mesaj de iertare adresat Majestăţii Sale, regele Mihai. Am aflat de ultima enormitate lansată pe scena publică în acel continuu cocteil molotov al propunerilor, dezbaterilor, asmuţirilor şi cortinelor de ceaţă care bîntuie existenţa României, ultima fiind şi acea hartă a regiunilor, fluturată ultimativ şi la botul calului. Nu mi-a venit să cred. Dar nu pentru că spusele de ieri contraziceau un text anume din acel mult lăudat discurs citit de preşedinte în Parlament şi intitulat „Raport de condamnare a comunismului“. Spre deosebire de alţi intelectuali, emoţionaţi de acest text, decretat a fi o turnantă a democraţiei, o sentinţă definitivă, un act politic şi moral indubitabil, eu mi-am păstrat şi îmi păstrez mari rezerve faţă de toate semnificaţiile de retorică şi de regie, de butaforie şi blasfemie, încorporate în acest eveniment, aflat, ca atîtea altele, din vremea tranzitiei postcomuniste, sub semnul proverbului cu lupul care îşi schimbă pielea, dar năravul, ba. Întîmplarea a făcu