«Naţionalist» a ajuns un cuvânt blamabil, dacă nu chiar un stigmat. Mulţi strâmbă din nas la simpla lui pronunţare, echivalând mecanic naţionalismul cu demagogia, obtuzitatea şi isteria patriotardă.

În general, se cam ştiu motivele pentru care naţionalismul e privit chiorâş în România. Reacţia de respingere nu se leagă de ideile în sine, ci mai degrabă de cei care le dau glas. Se construieşte, astfel, cadrul optim pentru confuzie, judecată pripită şi reducţionism. Moştenirea etnică şi culturală ies, pe nedrept, din discuţie. Paşoptismul şi „Dacia literară" sunt prea departe în timp pentru a mai da cuiva o mână de ajutor. Bine, şi ce rămâne? Doar figura naţionalistului, care în ultima vreme a devenit prilej de ironie sau caricatură. Aşa se întâmplă când te hrăneşti decenii în şir cu filme propagandistice, poezii de tribună şi romane scrise poticnit. Aşa se întâmplă când intenţia bună e ambalată prost. „Naţionalist" a ajuns un cuvânt blamabil, dacă nu chiar un stigmat. Mulţi strâmbă din nas la simpla lui pronunţare, echivalând mecanic naţionalismul cu demagogia, obtuzitatea şi isteria patriotardă. Greşesc aceşti oameni? În mare măsură, da. Sunt ei singurii vinovaţi pentru greşeală? Categoric, nu.

Fapt curios, atitudinea faţă de naţionalism se schimbă când discuţia virează spre alte ţări. Există oameni care admiră la naţionalistul francez sau italian exact ceea ce deplâng sau condamnă la omologul lui român. Lucrurile iau o întorsătură şi mai stranie după intervenţia agenţilor de marketing cultural-politic. Atunci naţionalismul se transformă într-o doctrină frecventabilă, iar exponenţii lui fascinează. Cazul clasic în această privinţă e Irlanda, unde vârfurile de lance ale naţionalismului se bucură de adoraţia rezervată eroilor romantici, martirilor sau sfinţilor. Nu-i vorbă, strategiile de seducţie funcţionează şnur. Filmele politice exaltă o veritabilă