Pentru Oleg Dombrovschi, noaptea dintre 21şi 22 iunie 1941 a desenat primele trepte ale iadului. Iadul înseamnă trei ani de război, şapte ani de prizonierat în 32 de lagăre sovietice şi încă şase ani consumaţi în puşcăriile comuniste. În ciuda a tot şi toate, Oleg a ajuns, astăzi, la 93 de ani şi este printre aceia, puţini, care, după ce au văzut moartea, o pot descrie în cuvinte. Orice mărturie de pe front este echivalentă cu un certificat de onoare, iar Oleg Dombrovschi este un adevărat notar al cinstei. Un martir care trăieşte. El face parte din legiunea acelora care vor slăvi până la moarte – şi nu vor muri niciodată! – Patria, Regele şi Armata. Oleg a încărunţit cu dramele unui război care i-a luat totul, zilele, familia, visele, lacrimile, dar care i-a lăsat demnitatea. Războiul acesta îl ia cu el, în fiecare noapte, în întuneric şi în amintire. Deasupra patului, Oleg a atârnat harta României Mari. O priveşte, oftează, adoarme şi, din nou, luptă. Acest articol nu e despre noaptea de 21 spre 22 iunie şi nici despre cel de-Al Doilea Război Mondial. E vorba, aici, despre năpasta demnităţii şi tulburătoarele ei poveşti, într-o serie de imagini de pe frontul războiului lui Oleg Dombrovschi. Mirosea a război Odiseea acestei memorii de necuprins în cuvinte începe cu o corvoadă cât o nedreptate istorică: retragerea din Basarabia. „În Chişinău, în centru, în timp ce noi ne retrăgeam, un om se repede direct la calul meu, îl apucă de târlogi şi de păr şi spune: «Ăsta îmi aparţine!». Era calul statului, avea dangaua la locul ei, aşa că i-am tras o cizmă în piept şi i-am spus «Iţic, hai sictir!», dar au venit ruşii repede şi ne-au temperat. În timpul retragerii, astfel de oameni ne-au înjurat, scuipat, ne-au rupt epoleţii şi galoanele, iar noi nu puteam să ripostăm pentru că interveneau «roşii»”, povesteşte bătrânul Dombrovschi. În spatele Prutului, de-a lungul unei grani