Nu mai demult decât în numărul de săptămâna trecută (p. 23), revista noastră se referă la un fenomen devenit curent o dată cu internetul şi anume plagiatul. Despre răspândirea şi diversificarea fenomenului cu pricina, a mai fost vorba şi altă dată în paginile „României literare”. Dacă revin, este pentru că mi se par necesare câteva explicaţii.

Cauza planetarei răspândiri a plagiatului în deceniul din urmă este clară: facilităţile de informare pe care le creează internetul. Înainte, fie între războaie, fie după, când generaţia mea se afla la începuturi, era oarecum banală constatarea că îi lipsesc criticului şi istoricului literar instrumentele de lucru, de la bibliografii la dicţionare de opere şi autori. M-am plâns eu însumi de câteva ori. Situaţia era aceeaşi, când scriam primul volum din Istoria critică, acum 20-25 de ani. Şi abia pe cale de îndreptare, când, acum 6-7 ani, mă apropiam de sfârşit. Posibilitatea de a găsi pe internet tot ce-ţi trebuie ne-a scutit brusc de laborioasele operaţii preliminare. S-a mai întâmplat ceva: informarea prealabilă a început să fie considerată ca existând separat de redactarea propriu-zisă a studiului critic, istoric sau, în general, ştiinţific. Cu alte cuvinte, culegerea de date, de documente, pe scurt, de informaţii, putea fi făcută de altcineva înainte şi folosită apoi de autorul studiului. Accesul la depozitul de pe internet ne dispensa de cercetarea personală. Se inversa raportul descoperit de Kant între sinteză şi analiză. Un politolog contemporan a scris, de exemplu, o istorie a unui partid, utilizând documentele scoase din arhivă de un altul. Nu şi-a dat seama că aceste documente nu fuseseră alese la întâmplare, ci în perspectiva unui plan, a unei idei precise. Şi că nu ţi le poţi însuşi pur şi simplu. În concepţia modernă, sinteza precede analizei. Răsturnarea cu pricina este aceea care face posibilă separarea