Cu Bolintineanu întîlnim pentru prima oară la noi poezia în stare pură. Dacă pînă la el paşoptiştii români integraseră arta versurilor în entităţi non-culturale, considerînd-o mijloc de a atinge valori sociale, politice, umanitare etc., odată cu Bolintineanu ea se dispensează de pretexte nonpoetice, ajunge valoare în sine.

Poetul a făcut la început parte din „şcoala lui Heliade”, aderînd instinctiv la cadenţa de inspiraţie lamartiniană şi utilizînd un limbaj intens-neologic; debutul din 1842, cu lamartiniana O fată tînără pe patul morţei, se produsese în revista lui Heliade „Curier de ambesexe”, iar prezentarea elogioasă a maestrului intuia în debutant un discipol sigur. Spre deosebire însă de Cîrlova, Bolliac, Alexandrescu etc., noul venit manifestă rapid o dispoziţie de versificare ieşită din comun. Imediat după debut începe să improvizeze cu graţie, să se joace cu ritmurile şi cu metrii; „modelul Lamartine” devine curînd pentru Bolintineanu doar unul dintre multe altele.

Poet în stare pură rămîne Bolintineanu şi prin dimensiunile operei sale. Alexandrescu şi Bolliac au scris doar puţine poezii, aproape toate în tinereţe; C.A.Rosetti avea la activ cîteva încercări juvenile; Heliade însuşi, dacă exceptăm epopeile începute şi neterminate, îşi putea strînge toate versurile într-un volum de dimensiuni medii. Bolintineanu, în schimb, a scris imens, în ritm susţinut, versificînd aşa cum respira. Facilitatea lui de a improviza depăşeşte limitele obişnuitului, într-o poezie aflată la primii ei paşi, cum era poezia paşoptistă. Uşurinţa de a compune – trăsătura esenţială a poetului – s-a transformat curînd în principala deficienţă a unei opere mult prea întinse: ea a fost şi blestemul lui Bolintineanu. Versurile şi strofele lui memorabile se găsesc înecate într-o mulţime anonimă şi rareori ele se ridică pînă la dimensiunile unei poezii întregi. Versuri