Formalismul lui Barthes nu este funcţionalist, adică indiferent moral. E drept că scrierile teoreticianului ne apar astăzi uneori marcate de funcţionalism şi încărcate de acel materialism lingvistic prin care textului i se măsoară greutatea în litere, dar i se ignoră graţia în spirit.

Trebuie însă văzut în aceste eforturi de statistică a textului pe care le întreprinde Barthes pe vremea cînd aspira la un statut academic mai mult decît afirmarea unui pozitivism sans rivages în contra unor idealisme hermeneutice. Pentru că, atunci cînd cuprinde cu centura tablouri textuale pentru a scoate în faţă cuvinte sau sintagme care pot fi măsurate, Barthes nu caută o formulă de uz general, ci un inconştient al formei. Or, întreprinderea aceasta vine dintr- o viziune post-romantică, esenţialistă (dar în mod estetic) şi morală asupra literaturii. Ce vreau să spun?

În primul rînd că, spre deosebire de formaliştii ruşi, Barthes nu caută să deosebească în limbaj un regim de discurs literar de altele nonliterare (prin criteriul obiectivităţii). Eforturile de a izola literarul, de pildă prin găsirea procedeelor retorice ale înstrăinării sau insolitării, nu făceau decît să ratifice un esenţialism ontologic: conform lui, literatura se deosebeşte esenţial, de pildă, de istorie, în sensul în care ceea ce înţelege cititorul dintr- un roman istoric şi o istorie (eventual romanţată) are semnificaţii radical diferite. Postulatul literarităţii ne sugerează că peste un anume prag de expresivitate referinţa îşi pierde întîietatea, iar dedesubt, că şi-o menţine, ceea ce-l face pe scriitorul care se afirmă ca scriitor imun la problemele de „responsabilitate” a ceea ce scrie. Acest postulat este contrazis de Barthes în numele ecuaţiei pe care el o defineşte ca Formă plus Istorie egal Valoare. Noi ştim astăzi, de la Hayden White de pildă, că expresivitatea face ea însăşi parte din is