Nu fac aici un portret de breaslă (deşi păstră torii „memoriei vegetale”, recunoscă tor, l-ar merita), ci o sumă arbitrară de înfăţişări sub care ei străbat literatura. Mai veche şi mai nouă.

Cărţile vechi şi negustorii lor se găsesc, mai tot timpul, în vecinătatea minunilor şi a revelaţiilor interzise. Riven, anticarul din Sărmanul Dionis, ţine sub cheie cărţi fermecate şi de pierzanie, precum, schimbând ce e de schimbat, ascunde biblioteca mănăstirească din Numele trandafirului. O schiţă de anticar care, ca în tandemul Riven-Ruben, îl anticipează pe bătrânul dascăl, e şi una din posibilităţile existenţei, să spun aşa, în Scrisoarea I: „Unul cată în oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul cată în lume şi în viaţă adevăr./ De pe galbenele file el adună mii de coji/ A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj.”

În Făcătoare de minuni..., a lui Caragiale, locul mesajului trimis într-o sticlă e luat de câteva foi care şi-au întrecut vremea. Nimic spectaculos, totul în spiritul moftului: un sâmbure de derizoriu dat din mână-n mână. O minune, aşadar, de uz personal: „Şi precum anticarul, la patima-i supus,/ Culege vecheaaramă ce nu mai are curs,/ Aşa în a mea râvnă, pe locul părintesc,/ Fiu al ăstor ruine, ţărâna lor slăvesc.” (Trecutul. La mănăstirea Dealu).

Biblioteca estivală a lui Codrescu din Adela conţine un Diogene Laerţiu luat de la anticariat, de unde doctorul în loisir îşi extrage pasaje despre apatie. O întâmplare semnificativă, ca la Caragiale, întâlnirea cu cartea veche, în literă şi în scoarţă.

Un anticar atipic este şi Zerlendi, împătimitul de scrieri despre India, după care rămâne o bibliotecă încremenită, în care nu mai intră, ani de zile, nimeni. O bibliotecă ce se supune aceloraşi legi ale apariţiei şi dispariţiei ca şi posesorul ei. O taină în sine, fiindcă alte indicii despre ce l-ar fi putut pierde pe doctor, pe urmele mo