Declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu la adresa fostului suveran Mihai I de România au surprins. Ele redeschid însă dosarul evaluărilor referitoare la istoria noastră contemporană, arătînd că acolo unde istoricii ezită să se pronunţă, oamenii politici le-o iau înainte. Judecată mai severă Discuţia despre rolul regelui în evenimentele dintre 1940 şi 23 August 1944 nu este nouă. Noutatea o constituie o judecată mai severă a monarhului, iar aceasta este întreprinsă în virtutea faptului că nu poţi fi conducătorul legitim al unei ţări şi să nu răspunzi în nici un fel – măcar moral şi simbolic – pentru abuzurile comiste în timpul guvernărilor pe care, din această poziţie, le-ai girat. Din cîte ştiu, cel care a observat acest lucru a fost un istoric – chiar cel ce semnează acest text –, în contextul unei polemici cu Neagu Djuvara, găzduite de revista clujeană Verso. Răspunzînd unei intervenţii a patriarhului istoriografiei noastre (poziţie pe care o împarte cu Pavel Chihaia), în numărul 90, din noiembrie 2010, al publicaţiei menţionate spuneam: „Regele ar trebui să asume măcar o parte din deciziile României aflate în război, pentru care a fost chemat să plătească numai mareşalul. ş…ţ Un singur ţap ispăşitor, oricît de important ar fi, nu epuizează lista responsabilităţilor istorice dintr-o ţară aflată în genul de criză – teritorială, politică, de mentalitate – pe care România tocmai o traversa“. Adaug că nu poţi pretinde, ca rege, să nu ai nici o răspundere în evenimentele din vremea guvernării proprii, chiar dacă prezenţa personală pe tron a fost numai decorativă. Regele nu este o simplă marionetă nici măcar acolo unde se intenţionează transformarea lui într-una. Consecinţe parţial benefice după 23 August În ce priveşte semnificaţia actului de la 23 August 1944 – arestarea mareşalului Ion Antonescu, dictator şi şef de facto al Statului, întoarcerea armelor împotri