Acum 85 de ani, la Lisa, într-un sat de pe lângă Făgăraş (acolo unde, odată, "pluteau în aer arome grele de nuci bătuţi cu prăjinile şi unde, tot odată, în ajun, plouase şi rămăsese în umezeala scândurilor ceva care te făcea să doreşti soarele... ") venea pe lume cel ce avea să devină unul dintre cei mai sclipitori şi profunzi gânditori şi oameni de cultură români ai ultimului secol. Venea pe lume născătorul cuvintelor, al scrierilor şi cugetărilor care pentru mulţi au fost lege, iar pentru alţii referinţă, cugetări despre care fiul său, Alexandru Paler, spunea că sunt "modul lui de a dialoga cu lumea. Printr-o analiză, aproape obsesivă, a propriilor defecte, speranţe, dezamăgiri. Se confesa încercând să-i înţeleagă pe ceilalţi şi să-şi înţeleagă propriul destin".
Cuget liber, ordonat şi aprig, capabil de trăiri unice, raţionale, profunde, iubitor de viaţă, un om de onoare, Octavian Paler a fost o necesitate. A certat, criticat, iertat, condamnat, aprobat şi... mângâiat adevărurile vieţii aşa cum alţii n-au ştiut, n-au vrut sau n-au putut s-o facă.
Ce om...! Ce om? Într-un interviu reuşit, pe care scriitorul i l-a acordat criticului Alex Ştefănescu acum opt ani, şi care a fost publicat în România Literară, Octavian Paler răspundea la inspirata întrebare – "Ce fel de om sunteţi". "Ce fel de om sunt? V-am spus: contradictoriu. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu. Si totuşi, în relaţiile cu lumea, am mereu o barieră în faţă. Sunt prea introvertit şi cu o susceptibilitate bolnăvicioasă. Din cauza aceasta, mi-am făcut foarte greu prieteni, deşi am tânjit toată viaţa să reuşesc. Aici se află, probabil, principalul meu eşec. Altele mi le pot explica şi, de aceea, le suport mai uşor. Adevărul e că nu-mi ajung mie însumi, ceea ce la un lup singuratec, care nu poate sta nici în haită, nici departe de ea, e o sursă de continuă şi nesuferită melancol