Gloria Găitan

Commedia dell'arte. Forma teatrală care, începând cu secolul al XVI-lea, a încântat timp de sute de ani spectatorii dornici să asculte poveştile vesele şi, mai rar, triste, culese de comedianţi din întâmplările mărunte, dar esenţiale ale existenţei, şi transformate în spectacol. Arlechino, devenit personaj central, însoţit de Colombina lui, s-a însărcinat, de-a lungul timpului, să distreze, dar şi să-i facă pe spectatori să reflecteze asupra lumii lor. Shakespeare a fost influenţat de această formă scenică, Goldoni o va transforma în teatru cult şi, modificate mai mult sau mai puţin, tiparele ei vor guverna comedia vremurilor moderne. Mai poate fi jucată commedia dell'arte astăzi? Perversa ei ingenuitate mai găseşte ecou în rândul unui public trecut prin sofisticatele forme teatrale ale secolului al XX-lea şi ale celui contemporan? Încercările n-au lipsit, încununate de un succes relativ.

Am văzut, la sfârşit de stagiune a Teatrului de Comedie, "Capcana timpului", pe un scenariu de Gabriela Dumitru, după o idee de Flaminio Scala, cel care, de la Curtea lui Don Giovanni de Medici, şi-a purtat spectacolele la Veneţia şi în Franţa.

Scenografa şi regizoarea a avut inspiraţia să împletească trei elemente, fiecare dintre ele generoase: încurcătura obişnuită a commediei dell'arte, timpul, materializat în mecanismul marionetelor care măsoară trecerea orelor, şi povestea-vis. Celelalte ingrediente sunt pe măsură. O scenografie ingenioasă, semnată de egipteanul Nermine Said, dezvăluind "mecanismul" ceasului cu figuri, costume şarjate ţinând în egală măsură de garderoba de curte şi de cea a teatrului popular şi o coloană sonoră care mixează zgomotele vieţii zilnice dintr-o gospodărie cu "tic-tac"-ul ceasului şi cu fragmente de muzică electronică pentru momentele "forte".

Cucul rămas... tablou

În interiorul acestui cadru scenic evolue