Există o carte, o cărticică de fapt, pe care o port pretutindeni cu mine, din care citesc în fiecare dimineaţă cel puţin două pagini. Altfel nu pot începe ziua. Fără versetele din această cărticică, nu am nicio noimă.

Când ajung la sfârşitul cărţii, o iau încă o dată de la început, şi încă o dată. Am citit cărticica de zeci, de sute de ori în anii, atâţia, de când practic zilnic acest exerciţiu al minţii şi sufletesc, acest ritual în afara căruia nu mai sunt în stare să mă închipui. Niciodată nu mă plictisesc de înţelesul acestei cărticele, niciodată nu ajung să-l pătrund pe de-a-ntregul. În sinea mea cred cu tărie că această cărticică nu este o carte obişnuită, ci este o carte vie.

S-a întâmplat, în câteva rânduri, să mă iau cu treburile şi să uit să citesc versetele matinale, tot astfel, s-a întâmplat, o dată sau de două ori, să plec în alt oraş şi să uit cartea acasă. Trebuie să mărturisesc panica teribilă care m-a cuprins atunci când mi-am dat seama. Mă simţeam anapoda, neajutorat şi fără soluţie, parcă nimerisem îmbrăcat de vară într-un viscol năpraznic, parcă mă dezgolisem pe dinăuntru. În astfel de împrejurări, am lăsat totul baltă şi m-am întors într-un suflet acasă la acele cuvinte fără de care nu sunt întreg.

Nu fac această destăinuire ca să arăt că sunt un virtuos, că sunt o persoană ce merită laude. Dimpotrivă, mă consider un ins covârşit de defecte, de slăbiciuni. Vulnerabilităţile mele sunt fără număr şi, dacă n-aş avea îndreptarul pe care-l constituie conţinutul acestei cărţi, nu ştiu ce s-ar alege de mine. Confesiunea din această pagină vorbeşte despre puterea cuvintelor în biata mea existenţă şi despre felul straniu, obscur în care funcţionez: am nevoie de această proptea de gândire, altfel m-ar spulbera orice vânt. Am nevoie de acest felinar care să-mi lumineze calea, altfel m-aş rătăci, m-aş pierde. Am nevoie să mă încarc cu