Am fost la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, la susţinerea tezei de doctorat a lui Cozmin Guşă. Nu doar din simpatie pentru amicul meu, ci şi pentru că mă interesează geopolitica şi-l admir enorm pe profesorul Ilie Bădescu.
De altfel, în tinereţea mea am şi publicat în revista "Euxin" – Institutul de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice – înfinţată de inimosul profesor Bădescu. Teza de doctorat propusă de Cozmin Guşă este o premieră – "Postcomunismul în fostul lagăr socialist. Geopolitica Rimlandului occidental după 1989". Şi spun "o premieră", pentru că dincolo de titlul stufos, academic, se găseşte o întrebare mioritică de stringentă actualitate: Cu cine trebuie să meargă România, cu ţările maritime sau cu Rimlandul?
"România are doar două opţiuni geopolitice", scria Aleksandr Dughin spre finele anilor ’90: fie să aleagă tabăra puterilor continentaliste şi să susţină astfel viziunea geopolitică comună a Vechii Europe şi a Rusiei, sau să se integreze în blocul atlantist dominat de Statele Unite ale Americii. "Prima alegere i-ar fi asigurat României relaţii amicale cu Germania şi Franţa, cele mai de seamă reprezentante ale Vechii Europe, dar mai ales cu Rusia, în vreme ce a doua opţiune urma să apropie România de Statele Unite ale Americii, via Marea Britanie, inclusiv de alianţa puterilor talasocrate.
Intrarea în tabăra puterilor continentaliste constituia zălogul prieteniei cu Rusia, singura mare putere a momentului care produce mai multă energie decât consumă, aşa cum am arătat pe parcursul lucrării. Simultan, alegerea variantei telurocrate ar fi permis României, ca prietenă a Rusiei, să fie în prim-planul deciziilor luate în sfera relaţiilor internaţionale, părăsind astfel decorul politicii mondiale prin care rătăcise de la jumătatea secolului XIX încoace", susţine Guşă.
Da
