Când spui „aproape dragoste” nu sună ca o opţiune, ci mai degrabă precum o enigmă pe care ştiinţa se străduieşte să o rezolve. Şi mai sună ca şi cum ai fi gata-gata să te urci pe un cal verde, care nu se află pe perete!
În acest al XXI-lea secol al comunicării sălbatice, „Aproape dragoste” reprezintă titlul unui volum de poezii, semnat Dan Podaru. Până acum, nimic special, ba, poate părea chiar tern şi plictisitor. Ei bine, nu! Autorul, doctorand al Şcolii Doctorale în Ştiinţele Comunicării, în cadrul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, a găsit de cuviinţă să exprime... aproape tot ce a însemnat dragoste la un moment dat în viaţa sa, prin intermediul poeziei. Părerea „cam demodat” cade de cum citeşti motto-ul acestui prim volum (poezii create în perioada 1986 – 2011): „Pentru toate aceste poezii vreau să mulţumesc tuturor femeilor care, iubindu-mă sau urându-mă, m-au ajutat să mă autodefinesc”. Bănuiala, cum că ar fi un misogin elegant, se mută subtil în bănuiala de a fi un misogin metaforic. „Mugind, târând, crescând din urlet/De pierzare.../Mă simt aproape de încheietura/Frunzei tale”, scrie Podaru. Pe care dacă îl vezi pe stradă ştii sigur că omul are o problemă cu viaţa: el trebuie să o povestească, să o treacă prin experienţele trăite şi netrăite, să spună ce a mai aflat despre ea, cu riscul de a părea un nebun al marelui oraş.
Şotron
Autorul susţine că pentru el, poezia este „un eveniment cosmic, un cutremur, o explozie nucleară, un Big Bang care durează o nanosecundă”. Deşi susţine acest lucru, nu vrea să îşi lanseze volumul „cu zgomot”, ci într-un cadru citadin, la Cafeneaua 3D a cinematografului Patria, la început de iulie, „alături de oameni apropiaţi, colegi de la facultate şi aşa mai departe, care nu vor veni de complezenţă, şi vă asigur că vor fi în număr mare”. „Tocmai de aceea imaginile
