Editorialistul Dilemei Vechi explică într-un editorial de ce l-a susţinut pe şeful statului.

"Se vor găsi destui care să mă ia şi pe mine la întrebări. Dacă ştii şi crezi toate astea, de ce l-ai „sprijinit"? Primul meu răspuns ar fi că cer să mi se arate texte. Texte de sprijin euforic, pagini omagiale, ode îndrăgostite. Eu unul pot produce, dimpotrivă, destule publicaţii în care am formulat obiecţii drastice (şi pe care nimeni nu pare dispus să le contabilizeze). În al doilea rînd, mi s-a părut că e o problemă de civilizaţie interioară, de minimă politeţe, să nu trec de la Cotroceni direct în tabăra adversă. În al treilea rînd, n-am avut loc, ca să zic aşa, de atîtea voci gîtuite de ură cîte s-au perindat, seară de seară, pe la diferite emisiuni de televiziune. Am preferat să tac, uneori, lîngă Liiceanu, decît să urlu lîngă echipele de caftangii de la Antene, sau de la Realitatea. În al patrulea rînd: chestia cu regele mi-a pus capac. În al cincilea rînd: cred că am dreptul să spun ce cred eu de cuviinţă, cînd cred eu de cuviinţă, în felul în care cred eu de cuviinţă. Nu se pot impune nimănui momentul, amplasamentul şi tonul opiniei proprii. Şi, mai ales, nu se poate readuce în scenă delictul de opinie. A fi pro-Băsescu e la fel de îngăduit ca şi a fi anti-, cu condiţia să nu ai alte motivaţii în afara convingerilor personale. Întrebări de genul „de ce nu dai în Băsescu?" sau „de ce de-abia acum?" sînt întrebări prosteşti, cu un subton dictatorial", scrie Andrei Pleşu în Dilema Veche.

Editorialistul Dilemei Vechi explică într-un editorial de ce l-a susţinut pe şeful statului.

"Se vor găsi destui care să mă ia şi pe mine la întrebări. Dacă ştii şi crezi toate astea, de ce l-ai „sprijinit"? Primul meu răspuns ar fi că cer să mi se arate texte. Texte de sprijin euforic, pagini omagiale, ode îndrăgostite. Eu unul pot produce, dimpotrivă, destule publ