Ori de cate ori arunc o privire spre trecutul nostru ca neam, ca tara, ca oameni, rana provocata in iunie 1940 sangereaza.
Un an greu, cu multa durere, teroare si nedreptate. Un an in care, peste noapte, din romani am devenit cetateni sovietici, fara dreptul de a refuza si fara acela de a alege. Un 1940 care ne-a lasat orfani, schilozi, vatamati in adancul fiintei noastre, batjocoriti si scuipati. Un an in care am pierdut bunici, mame, tati, unchi si frati. Un an care ne-a lipsit de identitate si limba materna. Un an care a umilit natiunea romana, pe foarte multi ani inainte, umilinta pe care a incercat s-o inabuse maresalul, prin acel strigat smuls din adancul fiintei nationale: "Ostasi, va ordon, treceti Prutul!".
M-am nascut la Tiganca, pe malul stang al Prutului, si sunt mandra de originile mele, de locul incarcat de istorie unde parintii mei m-au adus pe lume. Un sat linistit, care peste un an de la ocupatia sovietica, in vara lui 1941, a devenit un cimitir al ostasilor romani. Acolo, pe dealul de la marginea satului, ne-am ingropat eroii, amintirile, sufletul mutilat. Tot acolo parca ne-am ingropat si viitorul. Adeseori, noi, basarabenii, parca nu pasim inainte, ci mai mult indarat. Comunismul pentru moldoveni ar trebui sa fie cel mai mare rau si ar trebui starpit din radacina, uitat. Dar... astazi, la cateva zile dupa alegerile locale, inca multi moldoveni i-au votat din nou si din nou pe comunisti. Cum e posibil? Cum de noua ne place calaul si uitam ca suntem victime? Am ramas oare o turma fara conducator, care sa ne arate calea cea dreapta? Cum de memoria noastra colectiva, sociala, e atat de vatamata, incat ne este greu sa deosebim raul de bine, minciuna de adevar?
La fiecare inceput de iunie, de cativa ani, la Tiganca, la cimitirul de onoare al ostasilor romani, se aduna multa lume sa-i omagieze si sa se roage pentru cei care si-au je
