Războiul Dragomir-Becali arată cât de murdar poate fi un fotbal scump, supralicitat de televiziuni în goana nebună după circ. Ne arată ce preşedinţi gropari au căsăpit cluburile, ce faună mişună în jurul banilor care se aruncă uşor la licitaţii şi care se fac indecent de uşor de unii care ar trebui să vegheze onest asupra unui fenomen iubit.

Ne demonstrează de ce nu suntem între primele 50 de naţiuni din lume, de ce spectatorii fug de stadioane, de ce audienţele scad continuu.

Vedem lipsă de strategie, speranţe firave, oportunism de factură proastă, pupincurism care se metamorfozează în ura cea mai cruntă. Vedem că reuşita în viaţă înseamnă mârlănie, viciu, luat în derâdere, bârfă, umflat în pene, umilirea adversarului, strivirea mediatică grosolană a oricărui contestatar. Observăm prostie, şmecherie, aplecare spre ameninţări cu sancţiuni fatale care apoi sunt sublimate în pupături. Bălăcăreala asezonată cu înjurături şi cu ameninţări cu tribunalul se poate transforma rapid în cea mai trainică prietenie de-o vară sub pretexte hilare de genul “am glumit” sau “nu putem ţine duşmănie”.

“Datul în primire”, vorba lui Mircea Sandu, scoate la lumină toată mizeria de care sunt capabili aceşti arhivari ai slăbiciunilor omeneşti care se au la mână cu potlogării de tot felul. Interesant e că tipii n-au dubii, ci doar certitudini. N-au cuvânt, onoare, ci doar interese proprii. N-au personalităţi, ci personificări: unul e Corleone, altul e Ciobanu’, nu-ştiu-câţi sunt Barosane... N-au nicio câtime de bun simţ, ci doar mai puţină educaţie decât un preşcolar imberb, care măcar e inocent. Ei se cred nişte sfinţi, noi îi vedem ca pe nişte paraziţi. Drama este că am ajuns să fim noi paraziţii acestor paraziţi. Ne servim din ei dimineaţa, la prânz şi seara. Nu există zi, ziar sau emisiune “sportivă” fără ei. Oare când mai au timp să facă afaceri, să iubească şi să fie iu