Ca şi anul trecut, Horia Tecău şi Robert Lindstedt au cedat în ultimul act de la Wimbledon. Acum, în faţa fraţilor Bryan Tenis. Americanii au controlat meciul, fiind suverani pe propriul serviciu. N-au avut de înfruntat nici o minge de break.
Ce emoţii! Ca o bucată de unt. Şi întinsă pe pîine rămîne grea, densă, apăsătoare. Din nou în finală la Wimbledon, pe Terenul Central, pentru ei e turneul suprem, locul unde se simt cel mai bine, pe suprafaţa cea mai primitoare. Dar ce emoţii! De data aceasta, Horia şi Robert întîlnesc probabil cea mai tare pereche de dublu din cîte au existat.
Australienilor Woodbridge şi Woodforde li se spunea "Woodies" şi puteai crede că sînt unul, fraţii Bryan chiar sînt gemeni. Identici. Aproape la fel de înalţi. Supersincronizaţi. Şi cînd îşi fac paşii pe teren, în preajma fileului, sar la fel, coordonat, simetric. Dacă n-ar fi unul stîngaci, Bob, şi celălalt dreaptaci, Mike, nimeni nu i-ar deosebi.
Doar un break
Aşa că emoţiile au logica lor. Tecău serveşte primul şi e un pic copleşit. Pe cît de bine se descurcase în meciurile precedente, pe atît de mult îi tremură parcă acum mîna. Mingea loveşte burta fileului şi se rostogoleşte nedumerită pe iarbă. Două duble greşeli. E break.
Unul singur e suficient pentru ca primul set să ajungă în contul fraţilor pentru că apoi se merge cap la cap. 6-3. Game-urile curg iute, de o parte şi de alta. Se serveşte repede, voleurile înţeapă iarba, smash-urile o strivesc. Setul doi e un soi de coşmar cu repetiţie. Tot Horia serveşte primul. Revin nervii. Două duble greşeli care îl scot din minţi pe român. E break. Din nou, unul singur e suficient. 6-4. E ca la poligon. Mingile sînt precum gloanţele. Rapide şi penetrante.
Finală expeditivă
În actul al treilea se găseşte echilibrul. De data aceasta, Lindstedt serveşte primul. El şi Horia cîştigă game-ul cu un pic de
