Jurnalistul Eugen Istodor (46 de ani) spune că singura şansă a Lipscaniului, „un lego la mâna autorităţilor care se joacă de-a autoritatea “, sunt poveştile. Istodor a publicat recent volumul „Lipscani. Ghid turistic & de chefuri“, apărut la Editura Art, „unicul ghid de acest fel făcut de către un român“.

„Adevărul": De ce ai simţit nevoia să spui povestea Lipscaniului pentru turişti?

Eugen Istodor: Am cucerit „oraşul". Eu. Cum să nu mă mândresc cu această cucerire? Şi cum să nu-i iniţiez şi pe ceilalţi în oraşul căruia i-am bătut fiecare colţ? Cum să nu împărtăşesc această aventură totală a simţurilor, stomacului, picioarelor, minţii mele turistului care vine - cască gura - trece? De ce să-l las prost, de ce „să nu-i traduc" ora petrecută în Lipscaniul fără repere de vreun fel, prin zilele şi nopţile mele? Este ghid. Este testat de mine. Unicul ghid de acest fel făcut în România de către un român. Şi mai e ceva: Lipscaniul este teritoriul chefului. Chef. Istorie şi realitate. Nu ospăţ, nu prelungă stare de bine. Nu, chef. Contează momentul. Clipa. Este ghidul de chefuri al Lipscaniului, loc imprevizibil, instabil, căruia îi recunosc un anume farmec.

Dar te-ai simţit, vreo clipă, turist în Lipscani?

În prima parte a iniţierii mele, da, am fost turist. Pentru că era toamnă atât de târzie de-mi dârdâia sufletul şi m-a prins iarna uscată de simţeai depresia curgând nisipos pe creier. Eram turist. Şi nu-i bine să fii turist în Lipscani iarna. Zidurile-s ostile, cârciumile se deschid spre noapte şi fără chef, alcoolurile sunt neîngrijite de barmani şi ospătari. Zilele sunt mute şi ale dracului, serile sunt cocoşate de spaimă. Anotimpul bun e primăvara-vara-toamna prematură spre seară. Este un loc apoi, în care de mergi singur de-nghite pământul. Vino cu iubita, vino cu cel drag, vino cu prietenul.

„Ghidul" e diferit faţă