În 1950, americanii au învins Anglia în cea mai mare surpriză a fotbalului de pînă atunci. Apoi s-au întors la treburile lor: profesori, dricari, bucătari…
“Sfinte Andrei, ce dracu e, mă, aşa de cald?”, se întreabă William Jeffrey, tehnicianul. Molfăie chewing-gum cu putere, pentru a-şi masca emoţiile. Dă roată ochii prin vestiar, ca vulturul care ocheşte popîndăul între porumbi. “Vai de capul nostru! Băieţii sunt minunaţi, dar poţi să le ceri imposibilul?”. Se stăpîneşte să nu rîdă. “Auzi, trupa de fotbal a Statelor Unite!” Ha, ha!
Păi Bahr, Walter Bahr, a prins avionul pe scară. Ce antrenamente, ce zile de concubinaj cu ceilalţi coechipieri. Era profesor, avusese ore pînă în ziua plecării. Mijlocaş…Borghi, Frank Borghi, portărelul, venise cu dricul la aeroport. “Mister, am avut de livrat ceva marfă, au răposat doi, cazuri grave!”Nu era de rîs, după război îşi găsise de lucru la un neam. Conducea muritorii pînă la Hades acasă. Gino Pariani, macaronarul, atacantul, ţinea o pizzerie. “Signore, mă fură angajaţii, tre’ să stau să număr toţi firfireii!”, îi zisese în timp ce gesticula. Italian, ce să-i faci! Ăştia erau, cu ăştia defila!
Cotă 500-1
Final de iunie 1950, CM din Brazilia. Naţionala SUA se echipează pentru matchul cu Anglia. Pardon, cu cea mai bună echipă din lume. 23 de victorii, patru înfrîngeri şi trei egaluri, astea după 1945. Cotă 3-1 pentru titlu. Ei, yankeii, tari ca zmeii. 2-45 golaveraj. Cota 500-1. Jeffrey, scoţianul, dă să zică tactica. Bătăi în uşă. Intră trei blonzi. Parcă i-a mai văzut pe undeva, prin ziare. Joe Maca, Ed McIlvenny şi Joe, Joe Gaetjens. “Boss, acu’ am ajuns şi noi, mai e loc?” “Sigur, tată, sigur, cu plăcere, chiar titulari!”
Un rigips îi desparte de englezi. Alf Ramsey e acolo. Va fi uns “Sir” din fotbal. Tom Finney. Toată viaţa la Preston. 433 de meciuri. Alt Sir. Laurie Hughes, 303 număr d
