Motto: „Populaţia nu-i pregătită pentru revoluţie. Se ocărăşte ici şi colo, însă nimeni nu-şi pune capul în foc, martiri politici nu cresc pe acest pământ" (Johann Koradin, 1853)

Nu demult, presa spaniolă s-a întrebat de ce românii nu se revoltă pe străzi. Dincolo de cazul Greciei, în Marea Britanie, oamenii s-au revoltat numai pentru ridicarea cu un singur an a pragului de pensie și reducerea acesteia cu un procent cu mult mai mic decât în cazul României. Până şi în Grecia abia acum dispar salariile 13 şi 14, sporurile, în sfârşit, sunt impuse toate reperele austerităţii pe care românii le-au primit în linişte, la pachet, cu mult timp în urmă. S-au revoltat câţiva pensionari disperaţi, iar sindicatele corupte şi astfel obediente politic au diluat coeziunea de breaslă profesională, iar manifestaţiile organizate de acestea au fost lipsite de forţa continuităţii.

Pe români i-au scos în stradă retrogradarea echipei de fotbal Universitatea Craiova şi nunta unor manelişti. Nu umilinţele impuse, lipsurile în creştere geometrică pe măsură ce trec anii şi vârstele, deznădejdea şi dispariţia oricărui orizont de aşteptare. Pe români nu-i disperă minciuna pe faţă, jaful sistematic al derbedeilor politici care mai şi rânjesc flecar şi jucând absolut grotesc rolul unor mari democraţi. În fapt, mafioţi în glazură democrată. De ce? Pentru că românii nu au formatarea culturală a revoltei. La începutul secolului al XIX-lea, undeva către anii 1830-1840, aflăm despre funcţionarii români în genere „că sunt indolenţi, mândri şi nu se ruşinează să spună că din salariile lor (care nu's tocmai neînsemnate) le este imposibil să-şi ducă existenţa de toate zilele şi nu fac nici un secret din aceea că luxul pe care îl poartă şi-l procură nu tocmai onest, prin veniturile pe sub mână. În ceea ce priveşte starea culturală a populaţiei bucureştene am găsit că - în afară de câţiva doc