„Doamnelor şi domnilor, eu nu mă aflu aici spre a vă vinde ţara mea, Senegalul, ca destinaţie turistică de vânătoare” – a rostit calm, răspicat reprezentantul Ministerului Pădurilor din Senegal în faţa auditoriului aflat la cea de-a 51-a Adunare Generală a CIC – Conseil International de la Chasse –, desfăşurată la Bucureşti în urmă cu câţiva ani. Şi tot el a adăugat mândru: „Ţara mea are o politică ce pune accentul pe protecţia faunei, şi nu pe uciderea sa. Autorizaţiile de vânătoare sunt puţine şi se obţin greu. Spre exemplu, pentru a vâna un leu, doritorul trebuie să ceară şi să aştepte acordul preşedintelui republicii”.
Feţele celor din sală, mai cu seamă ale bogaţilor vânători occidentali, s-au cam lungit la auzul declaraţiei şi surprinderea era firească după ce, specialiştii silvici români, ca gazde ospitaliere care erau, în gudurarea lor arghirofilă, păruseră că, pe lângă urşi – exagerat de mulţi, trebuind, deci, ucişi – ar fi fost în stare să ofere spre împuşcare şi pe propriile mame dacă ar fi obţinut pe ele un preţ bun în valută.
Dinaintea afirmaţiei, conaţionalii mei rămăseseră însă inerţi: unii, neavând căşti de traducere, nu o înţeleseseră, iar alţii, mulţi, se aflau în holul hotelului unde se putea mânca pe săturate, „servi” cafea, ceai, sucuri şi pălincă, totul gratis, ceea ce era, evident, mult mai interesant. „Trebuie profitat, că, cine ştie când mai calc la Marriott să înfulec moca de toate” – se putea citi pe chipurile bucălate şi turgescente.
Cu tirada sa ecologică, mai mult decât pe gustul meu, omul m-a cucerit. L-am văzut ridicându-se şi părăsind sala, spre a-şi aprinde, singuratic, suplu şi sigur pe el, o ţigară.
L-am abordat, aprecierile mele încântându-l vizibil. Aşa am aflat că, în privinţa gestiunii faunei, senegalezii duc o politică „de la prudence et de la circonspection” – a prudenţei şi circumspecţiei adi
