O bună parte dintre priviri se îndreaptă spre Funeriu. Numele său e scris pe ziduri în cuvinte care amintesc de ceea ce se scandează la un meci de fotbal între Steaua şi Dinamo sau între Poli Timişoara şi UTA Arad, ca să păstrăm culoarea locului unde au apărut inscripţiile. Nimic surprinzător ca autorii să fie unii şi aceiaşi. Unii aşteaptă sau îi cer demisia ministrului ca şi cum o coală care începe cu „Subsemnatul” ar transforma miile de loaze (Caragiale, nemuritor!) în viitori liceeni eminenţi.

Despre Funeriu şi bacalaureat am mai scris. Despre mascaţii puşi la uşi. Despre intenţii pozitive împachetate şi comunicate prost. Sau despre idei bune implementate neinspirat. Despre agramatisme. Dar în aceste momente, Funeriu e una din cele mai mici probleme.

Cele majore se văd uşor şi unele dintre ele se enunţă scurt şi resemnat: subfinanţarea sistemului, salarii mizerabile, chiar mizerabile. Altele, mai dureroase, se rostesc mai greu. Mai ales atunci când eşti părinte şi când vezi că odorul se întoarce în lacrimi acasă.

Dar dincolo de ipocrizie şi de amăgire, e bine să ne uităm fiecare în oglindă: dascăli, părinţi, elevi. Dascăli buni şi proşti, dascăli onorabili sau slab pregătiţi, dascăli sfârşiţi în şcoli în lipsă de altceva, care-şi trântesc catalogul pe masă şi care nu reuşesc să transmită nimic de la catedră. Părinţi care îşi îndoapă elevii cu meditaţii, uneori inutil, părinţi săraci, stresaţi, copleşiţi de probleme, părinţi bogaţi, de fitze, părinţi interesaţi de performanţele educaţionale ale copiilor doar la festivitatea de premiere de sfârşit de an sau atunci când sunt solicitaţi să cotizeze la fondul clasei. Părinţi plecaţi cu munca în străinătate, în Italia, Spania pentru a le asigura ălora mici o viaţă mai bună, copii abandonaţi pe la bunici. Elevi admirabili, maturi şi ambiţioşi, dar şi piţipoance şi piţiponci. Fără număr, copleşitor