În politică, sub presiunea timpului, opiniei publice şi a mass media, se reacţionează rapid. Dar rapiditatea nu e o virtute. Este una din lecţiile pe care afacerea DSK (Dominique Strauss-Kahn ) le oferă. Însă, cum ar putea ziariştii sau politicienii să se abţină de la comentarii când opinia publică este avidă de informaţie şi cere reacţii? Şi, în fuga imaginilor de televizor, a informaţilor pe internet, ce ar mai putea rămâne din prezumţia de nevinovăţie? Cine mai are timp pentru amănunte? Acesta era şi motivul pentru care scandalul DSK mi-a apărut încă de la început ca o reeditare a afacerii Dreyfus, de acum 116 ani, care a transferat clivajul stânga-dreapta dintr-o topografie politică virtuală într-o realitate socială cu consecinţe practice cruciale. Căci, şi acum ca şi atunci, un aşa zis fapt divers a devenit ocazia unor confruntări ideologice şi principiale. Considerat vinovat pe baza "probelor" scăpate spre lumea largă, scandalul a fost "dovada" că prezumţia de nevinovăţie nu e decât o ipocrizie.

Tocmai de aceea, oricare va fi soluţia juridică, părţile care s-au angajat în conflictul ideologic nu vor fi dispuse să se reconcilieze. Dacă acum mai bine de un secol pentru naţionalişti şi catolici integrişti nu a contat că Dreyfus nu era vinovat de spionaj în favoarea Germaniei, ci că era evreu, deci trădător, acum, când tot un francez de origine iudaică este acuzat (să fie o coincidenţă?), pentru unii problema credibilităţii presupusei victime nu contează, căci violul a avut oricum loc. De la feministele care, precum Joan W. Scott, au folosit (a se vedea articolul său Féminisme B la française) prilejul pentru a da frâu unei francofobii până atunci reţinute la forumul de pe sit-ul liberalului (în sens american) şi seriosului New York Times în care erau exprimate dubii în legătură cu atitudinea "tolerantă" a femeilor franceze, până la neoconservatorii care nu vo