Presa internaţională, avidă de subiecte senzaţionale, de falimente şi crize, de scandaluri sexuale şi politice, se ocupă în acest moment cu o atenţie deosebită de Grecia, „degustând”, aproape în mod maliţios, dificultăţile prin care trece această ţară. Şi presa franceză face la fel, cu titluri dintre cele extravagante sau alarmante. „Grecia este de vânzare” se putea citi, nu demult, pe prima pagină a cotidianului Libération... Am ajuns să trăim oare într-o lume în care se poate „cumpăra” o ţară falimentară? S-ar părea că da, din moment ce Europa şi-a uitat idealurile umaniste şi s-a supus cu stupiditate exclusiv regulilor bancare şi cămătăreşti.
Să revenim însă la Grecia: mai în glumă, mai în serios, unii comentatori şi analişti, fie în presă, fie pe platourile de televiziune unde au loc dezbateri legate de multiplele crize actuale, se întreabă „cum de a fost primită Grecia în Uniunea Europeană”. Întrebarea este oarecum răutăcioasă, dar destinată să amintească opiniei publice faptul că principalul avocat al integrării Greciei în Uniunea Europeană a fost preşedintele francez, Valéry Giscard d’Estaing. După perioada de dictatură militară, dintre 1967 şi 1974, Grecia a devenit un fel de El-Dorado al turismului european iar situaţia economică a ţării s-a îmbunătăţit în mod spectaculos.
În mod natural, Grecia a bătut atunci la poarta Uniunii Europene, iar Valéry Giscard d’Estaing, extrem de pasionat de literatura, filosofia şi civilizaţia Greciei antice, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a facilita intrarea ei în familia europeană, în 1981. De unde şi concluziile, tot răutăcioase, ale respectivilor comentatori: dacă Valéry Giscard d’Estaing nu ar fi fost atât de fascinat de cultura Greciei antice, de Atena şi de Pericle, poate că Europa n-ar fi avut azi atâtea probleme cu Grecia. Poate că ar fi lăsat-o să se
