Se spune că destinul nu poate fi schimbat, indiferent ce ai face. Că transformările, oricâte ar fi la număr, nu pot acoperi o evidenţă atât de puternică, încât toate încercările de a croi o nouă identitate sunt sortite eşecului. Este cazul oamenilor, dar şi al clădirilor. Casa Melik, indiferent ce destinaţii a primit în decursul istoriei, va rămâne pentru totdeauna "Casa armeanului" din centrul Bucureştilor de altădată şi de acum.
De cum treci de Biserica Armenească, poţi întreba pe oricine despre imobilul de pe Strada Spătarului numărul 22. Toată lumea îl cunoaşte şi eşti îndrumat, pe scurtătură sau pe drumul normal, spre acelaşi obiectiv:
Casa Melik, aşa cum o cunoaşte toată lumea. Deşi de ani buni este un spaţiu destinat artei, iar acum găzduieşte Muzeul Theodor Pallady, originea armenească a fostului proprietar nu a putut fi ştearsă atâţia ani din conştiinţa concitadinilor. Ea s-a păstrat şi s-a transmis din generaţie în generaţie, împreună cu poveştile misterioase şi romantice care învăluie şi acum clădirea cu cerdac. Casa Melik este, după cum spun specialiştii, cea mai veche clădire laică în stare de funcţionare din Bucureşti.
Senzaţia de "acasă"
Este construită în secolul al XVIII-lea, în jurul anului 1750, fiind destinată încă de la început să fie adăpost familial. De altfel, chiar şi acum, după atâţia ani, adăugiri arhitecturale, renovări sau schimbări de destinaţie, primul cuvânt care îţi vine în minte atunci când zăreşti clădirea este "acasă"! Şi nu numai pentru că păstrează nealterate elemente de clădire ţărănească, având pivniţă şi cerdac închis cu geamuri, dar atmosfera din jurul ei îţi dă imediat senzaţia că ai ajuns acasă, indiferent de pe ce meleaguri ai fi. În anul 1815, pentru uriaşa sumă de 1.400 de taleri, casa intră în proprietatea unui comerciant armean bogat, Cevorc Nazaretoglu, şi a soţiei acestuia, Mir
