Sigur că ţineţi minte Naşul, cu Al Pacino în rolul celui de-al doilea naş. Cel crud şi paranoic, care-şi omoară şi fratele şi cumnatul şi prietenii şi aliaţii pentru a nu scăpa puterea din mînă. Şi se trezeşte singur. Nu-l mai înghit nici ai lui, dar asta nu-l interesează. Nu vrea altceva decît să aibă puterea. Toată! Personajul e paranoic şi de un calcul rece, care nu mai ţine seamă de nimic altceva decît să-şi păstreze puterea. Toţi cei care i-au greşit trebuie să moară, fiindcă el nu greşeşte, el e Naşul. El e mai deştept ca toţi, fiindcă a fost marea speranţă a tuturor din familia de mafioţi pe care o conduce.

I-a lăsat să se umple de bani, i-a făcut oameni şi acum nenorociţii ăştia care ar fi rupt coada mîţei tot trăgînd de ea, dacă n-ar fi fost el, au început să cîrîie?

Cu intelectualii, e drept, nu le avea, fiindcă el era gînditorul, el dădea direcţia, dar dacă l-ar fi părăsit vreun Pleşu sau l-ar fi contrazis vreun Cărtărescu, nu le-ar fi trimis vreun mesaj să-şi bage minţile în capul lor mare, mai mare decît e pălăria lui de naş?

Fiindcă el – Naşul, nu altcineva -, n-are nevoie de băgători în seamă decît ca să-l aplaude, nu ca să-i spună că are capul mai mic decît pălăria în care şi l-a plantat.

Ca orice naş care se respectă, se pişă pe ei de intelectuali, fiindcă ăştia nu contribuie la veniturile familiei şi, spre deosebire de pistolarii lui devotaţi, se apucă să-l critice şi să-i reproşeze că dă cu oiştea-n gard sau că nu ştie istoria, în loc să priceapă că şi atunci cînd greşeşte, Naşul nu poate fi nici măcar bănuit de greşeală fiindcă se alege praful şi de putere, şi de familie, şi de tot.

Sigur că ţineţi minte Naşul, cu Al Pacino în rolul celui de-al doilea naş. Cel crud şi paranoic, care-şi omoară şi fratele şi cumnatul şi prietenii şi aliaţii pentru a nu scăpa puterea din mînă. Şi se trezeşte singur. Nu-l mai înghit nici