Grecia a adoptat scrâşnind din dinţi alte masive reduceri bugetare, însoţite de reforme dureroase, care o vor plonja într-o lungă noapte de sărăcie.

Noul guvern portughez anunţă propriul plan de strângere a curelei, parlamentul italian urmează să valideze tot un plan de austeritate economică, pe austeritate se află, de mai bine de un an, şi noul guvern de la Londra ş.a.m.d. Cuvântul e la modă, el are ceva din sentinţa abruptă a unui chirurg care te anunţă că trebuie să taie până la os dacă vrei să-ţi salveze piciorul. În el se disting însă şi destule accente ipocrite, cu iz de calvinism economic: aţi împrumutat prea mult, veţi fi pedepsiţi; gata cu abundenţa şi risipa, treceţi pe pâine cu apă, economisiţi ca să restituiţi împrumuturile, dobânzile şi dobânzile dobânzilor. Iar pronia vă va scoate la liman, după o perioadă de penitenţă, de pauperizare şi de... economii.

Pronia, în acest caz, sunt băncile şi instituţiile financiare internaţionale, care îşi mângâie pe cap datornicii numai după ce îi văd că încep să sângereze (vezi recenta „încurajare" primită şi de România din partea FMI). Cum se ajunge la situaţia în care o ţară e ameninţată cu falimentul numai fiindcă a fost condusă de proşti contabili-politicieni, poate nu cu mult mai ticăloşi decât cei de pe alte meleaguri? Nimeni nu ştie sau ştie numai după ce se întâmplă. Zicem, simplificând, despre greci că nu prea muncesc. Dar cum de a ajuns bogata şi robacea Anglie să nu-şi mai poată plăti profesorii, studenţii, cu perspectiva de a suprima o jumătate de milion de joburi în sectorul public? De mai bine de două secole ni se spune că asemenea convulsiuni sunt nu doar inevitabile, dar că ele asigură chiar vitalitatea economiei capitaliste şi gnoza ei: liberul schimb. A încercat unul Marx să desfacă sistemul, acolo unde i se părea că se petrec marile nedreptăţi în raporturile dintre stăpân şi sluga lu