Mai bine de o sută de mii de elevi scoşi brusc în afara sistemului educaţional, reprezentând aproape 60% din promoţia celor care şi-au încheiat anul acesta studiile liceale sunt cifrele brute care arată o parte a situaţiei dezastruoase din învăţământul românesc.

De ce doar o parte, de ce nici rezultatele din acest an nu sunt întru totul relevante şi de ce greşeşte ministrul Daniel Funeriu atunci când pasează responsabilitatea (în primul rând) asupra celor examinaţi prin supraveghere video?

Întâi de toate, nu i se poate reproşa ministrului că a înăsprit condiţiile de desfăşurare a examenului. Dimensiunile fraudei la bac deveniseră într-adevăr covârşitoare, iar rezultatele erau cu atât mai grave cu cât fenomenul a evoluat concomitent cu relaxarea admiterii în facultăţi. Fără a putea demonstra acumularea unor competenţe de bază, zeci de mii de absolvenţi de liceu erau practic ca şi licenţiaţi, făcând dovada nivelului pregătirii abia în momentul angajării. Măsurile de stopare a fraudei erau aşadar imperative, însă efectul lor nu poate fi cuantificat în lipsa intervenţiei decisive asupra a ceea ce învaţă şi a modului cum învaţă elevii.

E nevoie de o nouă programă

Intervenţia asupra bacului este de 15 ani încoace instrumentul preferat de către toţi miniştrii Educaţiei. În fond, este mult mai simplu să îţi laşi amprenta pe un examen decât să rezolvi problemele reale ale sistemului. Firesc ar fi fost ca, înainte de a declara bacalaureatul drept un test strict şi riguros, să pui la punct o nouă programă prin intermediul căreia să stimulezi acumularea de cunoştinţe şi să pui bazele principiului enunţat obsesiv: centrarea învăţământului pe competenţe.

Cu alte cuvinte, să oferi cursuri diferenţiate în funcţie de specificul fiecărei şcoli, bazate pe o predare flexibilă, cu ore remediale pentru elevii slabi şi ore de pregătire intensivă pentru elevii