Ce pretenţii putem avea de la elevi dacă însuşi ministrul se exprimă ca un corigent?
Trebuie să recunosc, azi, că l-am supraestimat pe junele ministru al Învăţământului atunci când, la începutul mandatului său, îl ironizam pentru „ambâţul" de a porni cea de-a nu ştiu câta reformă a şcolii româneşti. Scriam atunci, acum vreun an şi ceva, că modelul finlandez pe care dânsul visează să-l implementeze pe plaiurile noastre mioritice o fi bun, dar nu rezolvă problemele curente ale sistemului. Şi, ca să fac o figură de stil, mi-am intitulat editorialul „Riga Funeriu şi lapona Educaţie".
Mi-am închipuit că un absolvent de facultate şi de doctorat prin străinătăţuri (ce-i drept, în calitate de specialist în arii ştiinţifice precum „chimia peptidelor" sau „cinetica enzimatică") va aprecia parafraza la o celebră poezie a lui Ion Barbu. Se vede că m-am înşelat, căci înainte de a-şi demonstra cunoştinţele literare, distinsul demnitar ar trebui să ne arate că stăpâneşte limba română. Ceea ce, dacă e să ne luăm după „perlele" din ultima vreme, pare puţin probabil.
Într-un elan verbal demn de-o cauză mai bună şi cu o voce rârâită de intelectual care se respectă, dl Funeriu a produs câteva gafe memorabile. Mai întâi, ne-a explicat că substantivul „coleg" are genul neutru (carevasăzică, nu există varianta „colegă/colege"), pentru ca apoi să se destăinuie că miniştrii pot avea nişte „lapsuri" (pluralul de la „lapsus", în vocabularul vorbitorului).
Dacă povestea s-ar opri aici, puteam găsi o scuză. În fond, n-ar fi nici primul, nici cel din urmă politician care stâlceşte limba română ori de câte ori deschide gura. Stirpe în care sunt daţi ca exemple, la loc de cinste, dl Marean Vanghelie cu „almanahele" sale ori dra EBA cu „succesurile" sale. Diferenţa e că dl Funeriu nu e nici primar de sector, nici europarlamentar, poziţii obţinute ca urmare a unu
