În primul rând, nu putem opera cu asemenea calificative precum „erou" sau „trădător", acestea făcând parte din registrul politic. În al doilea rând, elogierea lui Antonescu ne-ar plasa pe noi, românii, ca şi comunitate, într-o lumină mai mult decât îndoielnică în raport cu identitatea noastră europeană.

Disputa declanşată recent de declaraţiile lui Traian Băsescu a provocat o împărţire a opiniei publice din România şi Republica Moldova în două tabere, cea pro-Antonescu şi cea anti-Antonescu. Unii, aşa cum a spus-o Andrei Pleşu, au devenit brusc anti-antonescieni şi susţinători ai regelui Mihai I doar pentru a nu pierde ocazia de a-şi afişa încă o dată resentimentele faţă de Băsescu. Dar nu vreau să insist aici asupra acestor elemente, ci, mai degrabă, aş vrea să încerc să răspund la întrebarea dacă a fost sau nu Ion Antonescu un erou? Sau, mai exact, poate fi el considerat o figură emblematică a identităţii naţionale româneşti?

Cei care îl consideră „erou al neamului" invocă, de regulă, următoarele argumente: Antonescu a lansat campania împotriva URSS în iunie 1941 şi astfel a eliberat teritoriile româneşti pierdute un an mai devreme - Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţei; mai mult, el a încercat să reziste în 1944 în faţa Armatei Roşii în aşa fel încât ocupaţia sovietică să fie evitată, astfel ţara urmând a fi eliberată de către occidentali, nu de trupele lui Stalin; cu alte cuvinte, este un „erou" care nu a fost înţeles, a fost „vizionar", a luptat împotriva comunismului (1941-44), dar a fost împiedicat de „trădători" să ofere un viitor mai bun pentru naţiunea română. Unii spun chiar că, dacă trupele române rezistau mai mult în 1944 în faţa ruşilor, Basarabia ar fi rămas parte componentă a României după al doilea război mondial, deci şi astăzi.

Pe de altă parte, cei care nu îl acceptă pe Ion Antonescu ca „erou", emblemă a identităţii naţi