„Cartiene, nici acum, când ni s-a pus adevărul în faţă, nu avem curajul să recunoaştem slăbiciunile societăţii româneşti, laşitatea elitelor conducătoare şi intelectuale. Toţi fug de răspundere, căutând un ţap ispăşitor: guvernul, ministrul, partidul etc. Eronat, dragă Cartiene.

Răspunderea este în primul rând a celui interesat: a familiei, a elevului, a şcolii în care învaţă, a comunităţii şi la urmă a ministrului sau a guvernului. Ne-am învăţat să ne muşamalizăm eşecurile noastre prin pasarea răspunderii. Atât timp cât în România se aplică teza că «Toate muştele fac miere», o să fim o amestecătură amorfă de neterminaţi, aşezată la coada lumii civilizate. De ce am ajuns aşa? Pentru că la noi se aplică proverbul «Copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul netăiat»" - mesaj primit de la Darius, ieri, la ora 12.42, în coada comentariului „Cine a picat, de fapt, Bac-ul".

Ce să-i răspund lui Darius? Zic şi eu ca rabinul: şi tu ai dreptate. Dar dacă mă gândesc mai bine, Darius are mare dreptate. În ţara asta nu există niciun vinovat; fiecare dă vina pe alţii. Chiar şi în cele mai flagrante situaţii, recunoaşterea greşelii - care, în fond, ar fi şi primul pas spre îndreptarea ei - este de neconceput.

Dacă un atlet iese pe ultimul loc, vinovaţi sunt adversarii (sigur s-au dopat), vremea (proastă), traseul (cam accidentat), spectatorii (ostili), pantofii (prea strâmţi), maseurul (nu l-a masat cum trebuie), medicul (i-a greşit pastilele), arbitrii (nu se ştie ce-au făcut, dar au făcut ei ceva) şi mulţi, mulţi alţii.

Aşa şi cu Bac-ul: toată lumea e de vină, doar personajele principale - elevii - nu! Sigur că lenea, indolenţa, prostia, şmecheria se decontează cândva, cumva. Ele nu rămân niciodată fără urmări. Iar când se adună toate la un loc, rezultă un Bacalaureat cu peste 100.000 de nepromovaţi.

Cu totul altfel judecăm însă cazurile extreme.