Volumul are o geometrie interesantă, el antologhează până la un punct un serial discuţionist care reuneşte la o masă rotundă doi oameni ai dialogului, un distins politolog cu o prestigioasă carieră academică, profesorul Vladimir Tismăneanu, şi un eminent filolog, Mircea Mihăieş, alături de Horia-Roman Patapievici, unul dintre artizanii noului format al unei construcţii culturale care poartă numele de ICR (Institul Cultural Român). Un spirit coroziv şi curajos, Mircea Mihăieş imprimă dialogului un accent polemic şi o tensiune constructivă. Numele lui Vladimir Tismăneanu este legat istoric şi de principala temă a cărţii, decomunizarea, politologul fiind cel care a condus Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în baza căreia preşedintele în funcţie la acea dată, Traian Băsescu, a condamnat în mod oficial, în faţa Parlamentului României, regimul comunist ca regim ilegitim şi criminal, pe data de 18 decembrie 2006. În ciuda unei relaxate convivialităţi, din tonul acestor entretiens răzbat câteva elemente esenţiale care lipsesc adesea dezbaterilor româneşti pe teme politice: nevoia de clarificare conceptuală, de plasare a discuţiei în cadrul istoriei ideilor şi a istoriei culturii şi civilizaţiei în general, de argument nuanţat şi urmărit într-o consecuţie logică. Alte caracteristici evidenţiate de dialogul între cei doi prieteni sunt temperanţa şi ironia, dublate de respectul pentru restabilirea adevărului istoric şi preocuparea pentru edificarea unui nou regim al memoriei.

Volumul mi se pare articulat pe două mari direcţii. Prima are în vedere autopsierea regimului comunist şi analiza unei postume existenţe spectrale, viaţa de apoi a comunismului românesc. Din acest punct de vedere, Vladimir Tismăneanu realizează o excelentă radiografie a tranziţiei ca fenomen a cărui complexitate necesită o investigaţie aproape forensică în corp