Pînă şi fotbalul cu măscărici se poate declina altfel pricepînd că România asta e doar un experiment în derulare

Cartea cîntăreşte cam cît o cărămidă şi apasă la fel de tare. E greu să ieşi de sub ea, şi de fapt nici n-ar trebui. E departe de a fi o carte perfectă, are patetisme, clişee, o proză împoezită naiv pe alocuri şi căderi în locuri băltite. Dar astea sînt doar cîrcoteli de pălămidă pe un uriaş perete de granit. Cartea este despre noi. Nu, nu este despre sport, dar nici sportul de azi nu mai este despre sport. E despre cum am ajuns să fim ceea ce sîntem. Cum de ajung leprele să ne conducă şi mutanţi morali să tragă toate iţele, inclusiv în fotbal, un joc al tîmpirii. Cum de ne învîrtim ca după soare în jurul unor nimicuri patentate. Citind-o e ca şi cum te-ai ridica deasupra oliţei de noapte în care se depun toate producţiile savante de peste zi. E ca şi cum te-ai trezi. Chestie riscantă, căci te poţi trezi mort.

Se numeşte “Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, de Radu Mărculescu, cel care a scris-o şi a trăit-o. O carte desuetă pentru căpăţînile pătrate, dar terifiantă pentru un minim de conştiinţă. Pentru noi, cel mai interesant e rezultatul, certificat, că România are o vechime de maximum 67 de ani. Atît. Nici o figură de stil. Decebal, Traian, pauză, pauză, Glad, Menumorut, Ştefan, Mircea, Mihai, Vlad aparţin altei ţări. Din ‘44 încoace e altceva. Cu totul şi cu totul altceva. De atunci românul a fost (s-a lăsat) decapitat de suflet şi umblă ca o găină beată. Ciuntire pe termen lung, căci îşi produce cu osîrdie efectele în buclă. Uluirile şi revoltele sterile, dar cooperante în final, ale unora vin dintr-o teribilă necunoaştere a locului în care trăiesc.

România e ca Australia la cîteva decenii de la inventarea ei. O colonie de bandiţi lăsaţi în libertate pe un teritoriu al nimănui. Şi de aici plecînd pe cărările noastre