Pentru că anul acesta s-a mai bifat un maxim istoric al învăţământului românesc: cel mai mic număr de promovaţi la examenul de bacalaureat din ultimii 21 de ani, numai 44,47% înainte de contestaţii.

Ce s-a întâmplat zilele acestea reprezintă finalul apoteotic al unor politici cumulative de minimalizare a importanţei învăţământului şi de subfinanţare cronică, practicată de majoritatea guvernelor de după 1990. Însă o explicaţie pur bugetară nu e suficientă pentru a putea da seamă de marasmul în care s-a cufundat treptat calitatea învăţământului mediu românesc.

Un inventar al cauzelor dezastrului din învăţământ, confirmat, iar nu declanşat anul acesta, ar trebui să înceapă chiar cu incapacitatea diverselor guverne din ultimele legislaturi de a proiecta învăţământul ca un tot unitar, cu viziune şi cu bătaie lungă, de la grădiniţă până la licenţă. Reforme ale educaţiei, legi ale învăţământului adoptate, puse parţial în practică şi întoarse din drum de următorul ministru, de următorul guvern, care trebuia să demonstreze că antecesorul era fie corupt, fie rău intenţionat, fie pur şi simplu incompetent. Manipulat fără grijă, subapreciat, tratat cu indiferenţă şi cu neglijenţă, prost plătit, ignorat şi utilizat pe post de cobai în diversele experimente educaţionale, corpul profesoral a început din ce în ce mai mult să sufere de cea mai periculoasă maladie a acestei meserii: indiferenţa. Contagioasă, boala s-a extins la generaţii întregi de elevi.

Pentru că lipsa de interes, ca şi entuziasmul, sunt molipsitoare. Mai puţin vizibilă decât în corpul medical - pentru că mai puţin dramatică şi cu impact mai puţin tragic asupra expresiei fizice a existenţei noastre -, indiferenţa profesorilor se dovedeşte astăzi nu mai puţin catastrofală pentru calitatea societăţii noastre în ansamblu. Cum vor arăta, de pildă, generaţiile de medicinişti de peste şase ani care se