Dacă dai în Băsescu, dar dai şi în Opoziţie, eşti un amărât de portocaliu ipocrit, ale cărui critici sunt, de fapt, laude ascunse.
Românii cred despre ei că sunt relativişti şi cumsecade. Chiar dacă se înfurie, le trece repede. Iau lucrurile în uşor, fac băşcălie, se pupă „piaţa endependenţi". „Să mă ierţi şi să mă iubeşti, că toţi suntem români, mai mult sau mai puţin oneşti!" - iată emblema tandrei solidarităţi naţionale. Ceea ce însă nu se consumă întotdeauna în fapte se consumă adesea, cu mare tapaj, în vorbe. Dacă urmăreşti viaţa politică de azi şi citeşti ziarele, descoperi că voluptatea sudălmii radicale, terfelirea buruienoasă a adversarului, bălăcăreala groasă sunt de rigoare. În nicio ţară civilizată, „elitele" conducătoare nu vorbesc aşa. Niciodată. Cu niciun prilej. Nu e de mirare că şi cetăţeanul obişnuit, forumistul crâncen sau moderatorul glandular au adoptat acelaşi model. Cine nu i se supune se umple, la rândul lui, de toate dejecţiile imaginabile.
Constat că au fost instituite, spontan, câteva reguli stricte:
1 A-ţi exercita spiritul critic în termeni civilizaţi e pierdere de vreme: formule de genul „afirmaţia dvs. este falsă", „aţi făcut o greşeală cu consecinţe foarte grave", „decizia dvs. este iresponsabilă", „obiecţiile dvs. sunt superficiale şi, după părerea mea, rău intenţionate", n-au ce căuta într-o dezbatere publică. Nici argumentele la obiect. Despre adversar trebuie să spui că e „aproape nebun", „o legumă politică", „un beţiv", „o maimuţică", „un linge preşuri", „o ţigancă împuţită", „un boschetar", „o servitoare proastă şi mahalagioaică", „un nesimţit", „dracul însuşi", „Hitler", „Mubarak", ş.a.m.d.
2 Atacul nu trebuie să se limiteze la subiectul în discuţie. Dacă oponentul are altă părere decât tine în - să zicem - chestiunea irigaţiilor, trebuie să-i umbli la figură şi biografie. Să te legi de burta lui, de
