Dimensiunea datoriei publice, deficitul bugetar primar (ce nu include serviciul datoriei), imposibilitatea de a folosi cursul de schimb ca instrument de ajustare şi, nu în ultimul rând, competitivitatea joasă semnalează incapacitate de plată, dacă Atena nu ar fi susţinută financiar. O reducere copioasă a datoriei publice a Greciei nu i-ar rezolva handicapul de competitivitate. Creşteri masive de productivitate în câţiva ani sunt mai mult decât improbabile, chiar dacă privatizări şi alte reforme structurale le-ar favoriza. Şi planează un mare semn de întrebare asupra deflaţiei (austerităţii) prelungite. Cred că asistenţa pentru Grecia trebuie să fie rotunjită, în sensul de a imagina un program care să ofere o perspectivă de creştere economică, astfel încât Grecia să-şi poată onora datorii externe.

Dar nu s-ar putea accepta un faliment (default) ca mijloc de uşurare a poverii pentru Grecia? Cei ce susţin o astfel de „rezolvare“ substimează, în opinia mea, efectul de contagiune pe care l-ar induce. Deţinătorii de obligaţiuni elene ar fi obligaţi să accepte pierderi mari. Căderea Greciei ar crea un precedent, întrucât şi alte „verigi slabe“ ar putea să meargă pe acelaşi drum. S-ar declanşa panica, o fugă de active, ca obligaţiuni (mai ales ale economiilor „periferice“) şi acţiuni, o goană după lichiditate. Multe bănci europene ar fi afectate. Nici economia americană nu ar fi scutită de neplăceri, pentru că fonduri de investiţii şi grupuri bancare de acolo au plasamente în Europa. Unii vorbesc de o restructurare „controlat㓠a datoriei publice. Şi, teoretic, ea poate fi imaginată, dacă ar fi vorba de o rescadenţare care să nu aducă pierderi nedorite creditorilor. Dar rămâne marea problemă a contaminării. Fiindcă o diminuare a datoriei Greciei ar crea, repet, un precedent periculos, extinzându-se şi la alte ţări.

Grecia nu este singura verigă slabă a Uniunii