Cum se împacă totuşi o viaţă dedicată artei îmbufnate (cunoscută sub diverse nume de cod – critică, deconstructivă etc.) cu această expoziţie cripto-conservatoare, în al cărei concept se declară ritos c㠄arta nu mai cultivă acum patosul anti-artei. Percepţia este acum focalizată pe fundamentele culturale...“?! Nimic mai simplu. Bice Curriger este exponenta unei turnuri în arta ultimilor 30 de ani, când la comanda marilor expoziţii şi instituţii de artă a trecut un curatoriat iluminat de bibliografiile obligatorii în şcolile de umanioare dominate de stângismul universitar universal, pentru care radicalismul, nonconformismul şi militantismul poseur reprezintă biblia la modă. Conceptul de artă al acestui mediu cultural este eminamente politic, critic, criptic, revoltat, novatorist, juvenil şi subversiv. Fundamentul său bibliografic este sectar, eliptic şi centrifug (marxism, freudism, poststructuralism, feminism). În timp, reproducerea în reţea a acestei paradigme a creat o mică lume închisă care a luat în antrepriză marile probleme ale lumii, pe banii marilor trusturi transnaţionale, pentru a oferi, sub forma unor soluţii globale, un mic bufet estetic rece, în care frustrarea veselă ţine locul satisfacţiei grave, exhibarea derizoriului spilcuit ţine loc de axiologie fermă, iar aparenta subminare a puterii cosmetizează mecanismele controlului social. Un academism, pe scurt, binevoitor, rigid şi tern, precum acela de la sfârşitul secolului XIX. Doar că acum exhibarea viciilor progresiste, cumsecade şi profitabile, a luat locul etalării virtuţilor decadente şi păguboase. Ca şi academismul iniţial („curat“, regresiv şi tradiţionalist), al lui Bouguereau sau Thomas Couture, academismul actual („murdar“, progresist şi avangardist), pe care îl reprezintă curatoriatul unei Bice Curriger, este o formă de îngustare şi anchilozare prin „management creativ“ a unor valori con