Fără alte reforme de substanţă, ci doar prin simpla interdicţie a tradiţionalelor copiuţe sau a rezolvării subiectelor direct de către profesorii supraveghetori, bacalaureatul a devoalat consensul fraudei existent până acum între minister, profesori, părinţi şi elevi. Rezultatele dezastruoase nu îi miră decât pe politicienii care caută ţapi ispăşitori în ograda adversarilor sau pe profesorii fără a căror indulgenţă complice nu ar exista nici copiat, nici analfabetism funcţional, asta pentru că avertismente la fel de serioase au venit în ultimii ani de la testele PISA, la care România se plasează glorios pe ultimele locuri în Europa. De ani buni, există mai mult decât suspiciunea că procentele de promovabilitate la Bac (Mehedinţi - 92% promovabilitate în 2009, 82% în 2010 şi 27% în 2011, Caraş Severin - 87% în 2010, 25% în 2011) şi notele uriaşe obţinute de corijenţii claselor (vezi cazurile de anul trecut) sunt rezultatul unei mistificări naţionale. Toată lumea ştia şi accepta, contribuind, fiecare în felul său, la ceea ce astăzi se descoperă demagogic a fi falimentul educaţiei. Da, şcoala românească scoate pe bandă rulantă tâmpiţi cu diplomă de bacalaureat şi de licenţă. Duşul rece de anul acesta era necesar, măcar şi pentru a demonstra necesitatea reformei, a unei dezbateri naţionale scoase, vai, ce utopie, de sub urile, frustrările şi poliţele politice.
Dar cum s-a ajuns aici? În ultima perioada de domnie ceauşistă, când împuşcatul visa o societate multilateral dezvoltată fără repetenţi şi corijenţi (profesorii care aveau astfel de apucături erau aspru penalizaţi), cu 10 clase obligatorii (ca şi acum), Bac-ul era o simplă formalitate (accentul cădea pe admiterea la facultate, dificilă în majoritatea cazurilor), cu subiecte extrem de simple, şpagă dată profesorilor, copiat, suflat şi tot tacâmul. Mentalitatea s-a perpetuat în anii postrevoluţion
