Bacalaureatul ne-a adus surprize neplăcute şi anul acesta: promovabilitate sub 50%, mai mică decât în anii trecuţi, când, oricum, nu fusese prea strălucită. Cei obişnuiţi cu frauda, cu şmecheria, cu copiatul, ca să o spunem pe-a dreaptă, vor considera că de vină sunt camerele de supra-veghere, când, de fapt, e clar ca bună ziua că vina e chiar a lor. Dar acest tip de judecată e acela al politicienilor care, când sunt prinşi cu cioara vopsită, dau vina pe cei care i-au prins.

Aici e vorba despre un sistem, cel în care minciuna e forţa motrice a întregii societăţi: ierarhii profe-sionale, glorii politice sau de altă natură, grade universitare obţinute prin şmecherie, fraudă, minciună, plagiat. O fi stat minciuna cu regele la masă pe vremea bietului Vlahuţă, dar acum ea stă la multe dintre me-sele românilor importanţi, şi chiar la unele mai modeste. Tele-viziunile mai ales, se întrea-bă, de sărbători, ce va pune românul pe masă. Păi, românul are gata pusă masa: minciuna e acolo, pe masă, la masă, sub masă, în jur, peste tot.

Altfel nu s-ar fi răspândit atât de tare sistemul ăsta mincinos, nu s-ar fi răspândit atât de puternic furtul intelectual şi de orice altă natură. Învăţământul de bază al furtului a fost absolvit cu magna cum laude în sistemul comunist, în care, dacă ţăranul nu fura de pe propriul pământ, furat de comunişti, murea de foame. Şi cum nu numai ţăranul trebuia să fure, ci şi cei de la oraş, plus minciuna absolut necesară supravieţuirii, am ajuns unde am ajuns. Cei care fură sau iau mită trebuie să mintă ca să pară oneşti, nu?

A fost, aşadar, un antrenament îndelungat şi temeinic, demn de cauze mai drepte. Şi nu ştiu când şi în ce generaţie se va remedia acest defect devenit naţional, în ciuda faptului că sunt şi oameni, probabil mulţi, dar care nu contează în societatea actuală, care nu fură, nu mint, nu se prefac a fi ce nu su