Tot mai multe companii recurg la inserarea în contractele de muncă a unor clauze de confidențialitate, de neconcurență sau de exclusivitate. În paralel, tot mai mulți angajați le încalcă, pentru că și-au dat seama că, de fapt, nu au ce păți.

O companie din producție a chemat în instanță un angajat care, la trei luni de când și-a dat demisia, s-a angajat ca director de vânzări la o altă firmă, cu același obiect de activitate, „calitate în care a furnizat noului angajator informații confidențiale despre furnizorii și clienții societății, inițiind o serie de activități de vânzare de produse identice, pârâtul încălcând astfel obligațiile pe care și le-a asumat prin semnarea contractului de muncă“, după cum se precizează în hotărârea judecătorească.

Contract în ale cărui anexe se numărau, pe lângă fișa postului, și clauze de confidențialitate și neconcurență. Prin acestea, era prevăzut că „în timpul derulării contractului și încă trei ani de la încetarea acestuia, pentru niciun motiv angajatul nu se va angaja direct sau indirect în nicio afacere, angaja la o altă societate sau pe cont propriu, nu va reprezenta sau acorda asistență sau servicii niciunei persoane care să fie competiție pentru societate“.

Patronul companiei își dorea ca instanța să-l oblige pe angajatul trădător la plata unei sume de aproape 400.000 de lei, reprezentând prejudiciul total cauzat de actele de concurență neloială. Doar că fostul salariat a argumentat în fața judecătorului că această clauză de neconcurență „își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului sunt prevăzute concret activitățile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizației de neconcurență lunară și perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență“, iar înțelegerea sa cu fostul angajator nu cuprindea niciuna din informațiile de mai sus. Și a avut