Aceasta pare să fie dilema care-i preocupă pe marii reformatori ai învăţămîntului românesc de cîtăva vreme! Unii susţin că marea greşeală, de pînă acum, a fost aceea că sistemul de învăţămînt a fost lăsat, ba chiar încurajat, să producă ignoranţi cu diplome, în timp ce alţii... dar să nu anticipăm!

În istoria învăţă-mîntului din Româ-nia mo-dernă, transformarea sistemului educaţional într-o ma-şinărie care produce ignoranţi cu diplome, pe bandă rulantă, are două perioade distincte. Prima a intervenit odată cu sovietizarea forţată a Româ-niei şi a ţinut, practic, pînă la începutul anilor "60 ai secolului trecut.

La începuturile "puterii populare", noua "elită" politică şi adminis-trativă extrasă, ca regulă, din medii sociale cu un grad scăzut de educaţie avea nevoie de "diplome". Lucrul este cu totul remarcabil pentru că arată un fapt adesea trecut cu vederea. Chiar şi în acele negre vremuri, cînd unii deveneau peste noapte, ori în numai doi ani de "facultate muncitorească", absolvenţi de studii universitare fără să fi trecut vreodată porţile liceului, referenţialul de competenţă al noilor stăpîni ai României a rămas, totuşi, legat de vechile instrumente educaţionale: şcoala şi performanţa şcolară, cu treptele ei obligatorii! Acest lucru a permis supravieţuirea în sistem, fie şi precară, a unor profesori şi, o dată cu ei, a unor standarde şi valori care susţineau performanţa, după cum a permis reîntoarcerea spectaculoasă a învăţămîntului, începînd cu anii "60, la menirea sa autentică de principal potenţator al zestrei de competenţă educaţională şi profesională din societatea românească.

A doua perioadă de "industrializare a incompetenţei" începe cu anii "80 ai secolului trecut şi este legată de revenirea în forţă a politicilor staliniste, menite să pună la adăpost regimul anchilozat al dictaturii de presiunile spre schimbare create de dinamica gener