Foto: Cristian Marcu Simt, şi asemenea mie mulţi, că ţara mea se scufundă. Unii, mai pesimişti, cred că această lunecare spre prăpastie este fără întoarcere. Au fost furaţi, unul câte unul, pilonii de rezistenţă, stâlpii, sufleteşti şi morali mai ales, care puteau opri dezastrul, rostogolirea în hău. Dacii, din care zice-se că ne tragem, îşi situau aşezările pe forme conice de relief pe care le înconjurau cu palisade, un fel de parapeţi din lemn. Ei micşorau avântul posibililor vrăşmaşi şi opreau totodată rostogolirea fiinţei dinlăuntru. Fiinţa dinlăuntru cade acum şi nimic nu pare a se împotrivi fatalei prăbuşiri. Nu ne mai iubim ţara? Ne-am pierdut încrederea în noi şi speranţa că ne vom mai regăsi vreodată?
Octavian Paler, pe care am avut norocul să-l cunosc din vremea în care eram june gazetar şi scriitor şi care, am motive destule s-o cred, ţinea la mine (mi-a dat, ceea ce nu era puţin lucru, o rubrică săptămânală în România liberă pe care o conducea atunci, iar mai spre zilele noastre m-a încurajat pentru ceea ce scriam), declara în serile emisiunilor lui Gâdea că avem „o singură patrie”. „Celelalte, adăuga scriitorul, sunt ţări.” Dezamăgit, înfrânt, păcălit şi minţit, Octavian Paler constata la 80 de ani că, într-o ţară ajunsă pe mâna lichelelor şi canaliilor, condusă de tot ce a fătat şi fabricat mai mizerabil societatea, până şi speranţa a fost confiscată. De aici starea de atonie, împotrivirea formală, amorţirea orgoliului naţional şi abandonarea în braţele fatalităţii?
Azi, România e la cheremul unui singur om. Cine crede altfel se păcăleşte amarnic. I-am criticat dur pe Iliescu şi apoi pe Constantinescu. De când am făcut primul ziar în zilele revoluţiei, într-o Casă a Scânteii pustie, din care fugiseră până şi portarii, Ion Iliescu a fost ţinta articolelor mele. N-a fost uşor. Am avut cea mai lungă suspendare de acredit
