Fără ca dezbaterea să se fi încheiat, urmărind măcar o parte din sutele de comentarii și luări de poziții pe această temă, câteva concluzii legate de Bacalaureatul 2011 se pot deja pune.
Într-o primă fază, discuția s-a axat pe două direcții – duritatea, excesivă pentru unii, normală pentru alții a probelor (în special cea de la ”limba română”), respectiv măsurile fără precedent de securizare a examenului.
După anunțarea rezultatelor, dezbaterea s-a oprit asupra unor idei cu relevanță mai mare: starea educației în România și statutul profesorilor în societate. Dacă lui Daniel Funeriu nu i se pot arunca în spate rezultatele (BAC-ul reprezintă, totuși, o testare a cunoștințelor dobândite în 12 ani de școală, nu doar a celor din ultimii 2-3 ani), i se poate imputa (și i s-a imputat), pe bună dreptate, lipsa de continuitate a măsurilor dure, care ar fi trebuit să ducă măcar la demiterea unor inspectori școlari și directori de licee.
Cu toate acestea, percepția (personală) e că ministrul Daniel Funeriu a ieșit din tot acest scandal cu o cotă de popularitate mult îmbunătățită. O glorie efemeră însă (precum cea a lui Constantin Dudu Ionescu după înfrângerea minerilor la Stoenești, în 1999), care ține mai degrabă de acțiunile lui cu caracter polițienesc, decât de măsurile legate de educația propriu-zisă.
De partea contestatarilor se află, în special, elevii care au căzut BAC-ul, părinții și rudele lor. A căror supărare e, mai degrabă, imaginea unei frustrări cu origine nu neapărat ortodoxă: frustrarea de a nu fi lăsați să fure. Mai exact frustrarea că ”tocmai ei” nu au fost lăsați să fure. Din acest punct de vedere șocul Bacalaureatului 2011 e bun. Atât pentru cei care au învățat și l-au luat ”pe bune”, cât și pentru chibiții de pe margine: în țara în care totul e ”de furat”, apare o mică rază de speranță: uite un mic domeniu în care nu se mai poate f
