Am început săptămâna trecută o analiză a programului USL pentru agricultură. Continui în acest articol. O problemă aş zice chiar de filosofie de politici publice este obsesia programului USL pentru importul de alimente. Este de fapt o obsesie împărtăşită de aproape toată clasa politică şi de presă. O obsesie gratuită şi care nu duce nicăieri. România este parte a unei pieţe comune, deci în loc să fim obsedaţi de castraveţi româneşti, mai bine ne gândim unde suntem competitivi şi ne concentrăm pe zona respectivă. De pildă, se tot zice că importăm mâncare.

E adevărat. Dar România este şi un mare exportator de plante industriale. De ce se întâmplă asta? Este simplu: avem exploataţii foarte mari şi productive. Când ai 10.000 de hectare, nu te apuci să cultivi castraveţi, ci pui rapiţă, pe care o exporţi direct sau o faci ulei industrial de exportat. Dacă nu avem o agricultură de mijloc (vezi articolul de săptămâna trecută cu detalii pe această problemă), nu avem cum să producem alimente îndeajuns. Apoi, mai e marea problemă a climei. Pur şi simplu va fi mereu mai ieftin să produci castraveţi în Turcia, pentru că acolo e mai cald. Şi nu doar castraveţi. Îmi zicea recent un proprietar de păstrăvărie că orice ar face nu poate concura la preţ cu păstrăvii din Grecia şi Italia: acolo vara ţine opt luni, la noi vara ţine patru luni, iar păstrăvii se îngraşă numai vara. Aşa că omul compensa cu activităţi turistice.

Cam aşa trebuie să facă şi România: nu are rost să investim bani în chestii unde alţii sunt din start avantajaţi pentru că au climă mai bună. Mitul că Ceauşescu a făcut din România ţară de agricultură de seră ne ţine în loc: serele lui Ceauşescu se bazau pe energie ieftină. Lasă că şi Ceauşescu exporta mult în pierdere, dar de atunci preţul la energie a explodat. Cine va sub-venţiona energia pentru sere? USL zice că vor primi gaz ieftin din producţia i